Prin multe dintre filmele din selecţia din acest an, Festivalul One World, primul mare eveniment cinematografic desfăşurat fizic în 2021 în România, a arătat libertatea uriaşă pe care documentarul şi-o poate lua faţă de norme, atunci când cineaştii nu se tem să caute forme mai radicale pentru subiectele lor. O parte din selecţie poate fi văzută online în perioada 21-27 iunie.
Un articol de Ionuţ Mareş|20 iunie 2021
Desfăşurată într-un Bucureşti neaşteptat de ploios între 11 şi 20 iunie, a 14-a ediţie a Festivalului internaţional de film documentar şi drepturile omului One World Romania a fost primul mare eveniment cinematografic din România care a avut loc fizic în acest an.
Cu tot ceea ce ştiam că presupune asta: proiecţii în cinematografe (Elvire Popesco, Eforie, MŢR), dar şi în câteva spaţii alternative, dezbateri şi alte evenimente conexe, pitching-uri, invitaţi români şi străini prezenţi la sesiuni de Q/A, jurii, discuţii ale spectatorilor între filme, reîntâlniri între cunoscuţi, câte o premieră românească, interviuri, gală de deschidere şi gală de premiere. Cu excepţia regulilor ce trebuiau respectate la intrare şi a măştilor omniprezente în interior, a fost aproape ca în vremurile bune, pre-pandemice.
A fost un excelent prilej de a reveni la bucuria descoperirii în întunericul din sala de cinema, alături de alţi zeci de oameni, a unor filme neaşteptate din întreaga lume. Din nou acea splendidă promisiune că, atunci când se stinge lumina, avem de fiecare dată şansa să vedem cel mai frumos sau cel mai provocator sau cel mai îndrăzneţ film din lume, care să ne reamintească de ce ne place cinemaul.
Programul, de care se ocupă curatorii Andrei Rus şi Vanina Vignal, a avut un număr de filme apropiat de ediţiile de până în 2020 – 74 de titluri (majoritatea lungmetraje) incluse în 13 secţiuni. Pentru că, aşa cum e scris şi în editorial, ediţia asta şi-a propus să abordeze „în mod frontal chestiunea poziției femeii în fața și în spatele” camerei de filmat, „aparatul care i-a modelat și i-a deformat imaginea în mod dramatic, dar care i-a și folosit deseori drept instrument de eliberare”, marea majoritate a filmelor selectate au fost realizate de cineaste. Iar juriul liceenilor a fost format din şase adolescente.
În afara filmelor de deschidere şi de închidere – „Paris Calligrammes” (2019), de Ulrike Ottinger, cineastă omagiată printr-o retrospectivă, respectiv „Notturno” (2020), de Gianfranco Rosi -, a unei premiere româneşti (debutul Ralucăi Durbacă, „Certitudinea probabilităţilor”, despre care am scris aici), a celor două calupuri cu filme scurte din arhiva Sahia realizate de Florica Holban şi Ada Pistiner, am reuşit să văd şase din cele nouă filme din competiţie, plus două din alte secţiuni.
Toate cele zece titluri străine bifate mi-au reconfirmat o idee mai veche: în timp ce regizorii de filme de ficţiune sunt mai expuşi riscului de standardizare (din cauza sistemelor de finanţare, a numeroaselor filtre prin care trebuie să treacă scenariile, a cerinţelor festivalurilor, a dorinţei poate inconştiente de a repeta succesul altora), cineaştii care aleg să se exprime prin mijloacele documentarului au o libertate mult mai mare. Parţial, asta e dată de diversitatea subiectelor şi de imprevizibilul pe care îl conţine însăşi realitatea. Dar e nevoie de mai mult: trebuie găsită o formă inventivă, o formă potrivită. Un pariu vechi, dar mereu esenţial.
Chestiunea formei a fost prezentă cam în toate documentarele văzute – iar aici un rol îl joacă cei doi curatori, Andrei Rus şi Vanina Vignal, preocupaţi în alegerile lor de filme care testează limitele. Să luăm cel mai evident exemplu: filmul portughez „The Metamorphosis of Birds” (r. Catarina Vasconcelos), câştigător al premiului publicului şi al premiului special al juriului internaţional. Un documentar la graniţa cu ficţiunea – de fapt, fantezia vizuală şi narativă de care dă dovadă tânăra cineasta din Portugalia e atât de bogată, încât limitele dintre cele două genuri devin complet irelevante. Film despre doliu, memorie şi legăturile de familie, „Metamorfoza păsărilor” fascinează prin ingeniozitatea cu care produce deopotrivă plăcere pur estetică şi emoţie sinceră.
Un alt documentar greu de clasat şi care sparge convenţiile este „My Mexican Bretzel” (2019), de Nuria Giménez. Un film construit din aparente fragmente de home movies cu un cuplu din Elveţia urmărit pe parcursul mai multor ani ani, după Al Doilea Război Mondial. Iar peste imagini sunt suprapuse fragmente dintr-un fictiv jurnal al femeii – notaţiile nu sunt citite de o voce din off, ci sunt transpuse pe imagine ca text, pe care suntem invitaţi să îl parcurgem în liniştea aproape permanentă de pe coloana sonoră, străpunsă doar uneori de amplificarea câte unui sunet având ca sursă aparentă ceva din cadru.
La text în locul unui voice-over apelează în bună măsură şi cineasta chiliană Carolina Moscoso Briceño în „Vision noctura”, filmul care a câştigat atât premiul oferit de juriul liceenilor, cât şi Trofeul One World decis de juriul internaţional. Pariul regizoarei este unul ambiţios: Cum să redea cinematografic trauma cauzată de un viol suferit în adolescenţă şi rămas nepedepsit chiar şi după mulţi ani? Camera de filmat, cu ale sale imagini aparent brute, pe alocuri haotice, neclare, devine filtrul prin care ajunge la noi ceva din durerea nevindecată a cineastei. Iar sunetele şi fragmentele muzicale perturbatoare amplifică senzaţia de disconfort.
Tot despre o traumă, însă de data asta una naţională, vorbeşte şi filmul argentinian „Corporate Accountability”, de Jonathan Perel. De data aceasta însă, stilul este unul rece, ca al unui rechizitoriu. Vizual, documentarul e compus din cadre fixe şi lungi, luate de cineast din maşină, cu exteriorul a zeci de companii din Argentina. În paralel, auzim vocea regizorului însuşi, care citeşte dintr-o carte-raport despre răpirile, dispariţiile şi crimele ale căror victime au fost angajaţi ai respectivelor corporaţii, în special sindicalişti, în timpul juntei militare, cu complicitatea celor din conducerea companiilor. Filmul, al cărui dispozitiv solicitant necesită o mare disponibilitate din partea spectatorului, poate fi privit ca un exemplu radical de ceea ce am putea numi anti-cinema. Sigur, repetitivitatea îşi are rostul ei – sugerează amploarea complicităţii corporaţiilor la teroarea regimului dictatorial militar. Însă la final rămâne totuşi o întrebare: E acesta cel mai bun mijloc de a omagia victimele?
O unică privire regizorală întâlnim şi în documentarul german „Purple Sea” (de Amel Alzakout şi Khaled Abdulwahed), inclus în secţiunea „Nicăieri nu-i ca acasă”, dedicată unor filme despre criza refugiaţilor. Timp de aproape 70 de minute, singurele imagini pe care le vedem sunt cele înregistrate de o cameră de filmat sub apă, în mijlocul unui grup de imigranţi a căror barcă s-a scufundat în apropiere de coasta insulei elene Lesbos şi printre care se afla şi co-regizioarea şi artista siriană Amel Alzakout. E o experienţă cinematografică imersivă – în majoritatea timpului vedem partea de jos a corpurilor căzute în apă şi care se luptă să rămână pe linia de plutire, în aşteptarea unei salvări. Doar din când în când aparatul iese la suprafaţă, ca şi cum ar avea nevoie să mai ia aer, şi surprinde zbaterile şi ţipetele oamenilor disperaţi că ar putea să se înece (şi, aşa cum aflăm la final, unii dintre ei chiar au murit, după ce au plutit în derivă pe mare). În paralel, pe coloană sonoră auzim o voce de femeie, aparent chiar a lui Amel Alzakout, care citeşte un fel de scrisori către un bărbat, despre posibila lor viaţă împreună în Germania.
În partea a doua a relatării, veţi citi despre alte cinci documentare care, alături de „The Metamorphosis of Birds”, mi s-au părut şi cele mai ofertante: încă două din competiţie, mexicanul de „The Shadow of the Desert (or Paradise Lost)”, de Juan Manuel Sepúlveda, şi „There Will Be No More Night”, de Éléonore Weber, apoi „My Dear Spies”, de Vladimir Léon, din secţiunea „Când tancurile plâng în locul nostru”, precum şi despre cele două filme din deschidere, respectiv de la închidere: „Paris Calligrammes” (2019), de Ulrike Ottinger, şi „Notturno” (2020), de Gianfranco Rosi.
În perioada 21-27 iunie, o mare parte din filmele din selecţia One World Romania pot fi văzute online.
