TURISM CULTURAL Pablo Picasso a fost un artist spaniol a cărui viaţă a fost strâns legată de opera sa. Născut în Malaga la 25 octombrie 1881, este împreună cu Georges Braque fondatorul mişcarii cubiste.
Un articol de Ina Maria Stoica|30 octombrie 2018
Tânărul Picasso și-a vădit talentul încă de la o vârstă fragedă, începând să realizeze primele picturi de la 8 ani. În anul 1896 își începe studiile la școala Beaux-Arts din Barcelona. În pictura timpurie își semnează picturile sub numele de Ruiz Blanco, nume care i-a aparținut tatălui său, profesor de desen la școala din Malaga, însă ajunge în cele din urmă să folosească numele mamei sale, Picasso.
Un muzeu al inocenței vădit de un spirit tămăduitor
Muzeul lui Picasso din Paris din cadrul Hotelului Salé este de o intimitate izbăvitoare. Trei etaje care găzduiesc o mare parte din arta și viața artistului de geniu se află pe strada Thorigny a Parisului în edificiul Hotelului Salé, ce a fost contruit pentru nobilul Pierre Aubert de Fontenay între 1656 și 1659 , îmbogățit la acea vreme din taxa pe sare.
Muzeul lui Picasso este o lume vădită dinspre interior către exterior, un muzeu de o muzicalitate intimă, a cărui forță clandestină răsună printre galeriile ce alcătuiesc o parte din arta lui Picasso de la Paris.
În anul 1904, Pablo Picasso se mută la Paris, în cunoscuta casă Bateau Lavoir din cartierul Montmartre, renumitul cartier parizian al pictorilor.
Parisul reprezintă de altfel tranziția pictorului dinspre pictura albastră, pictura îngemănată din sărăcie, foamete, suferință către așa numita perioadă roz, în care încep să predomine culorile deschise, luminoase, caricaturile.
Muzeul găzduiește aproximativ 400 de opere ale artistului, în ordine cronologică, fiecare etaj cu propria tematică: arta portretistică, sculptură, natură moartă, colecția personală de lucrări ale pictorilor, litografii, elemente din arta africană, iberică, care au reprezentat creuzetul operei.
Pictura lui Picasso reprezintă acel elan fluid contopitor dintre suferința și amărăciunea spiritului, dar și o fulgerătoare seninătate ce izvorăște din condiția artistului pe pânză.
Odată cu mutarea în Paris, Picasso începe să picteze inclusiv din imaginație, cu un interes aparte în ceea ce privește expresivitatea formei și a culorii.
Știință și Caritate – un crâmpei de intimitate și amărăciune
Science et Charité cunoscuta operă din perioada timpurie a pictorului, se află în muzeul din Paris. În timpul studenției de la Beaux-Arts acesta părea că se îndreaptă către un realism social. Contopind realitatea cu forța imaginației, pictorul dă naștere unui tablou de o forță răvășitoare: moartea surorii sale Conchita din 1895. În tablou, îl putem observa și pe tatăl acestuia, întruchipând un medic.
,,Aruncă un ochi pe această fereastră…Pictura pe care o privești a fost realizată de Picasso la doar 16 ani. Acesta a prezentat-o în cadrul unui concurs unde a câștigat o medalie. În spatele zidului, vei putea să descoperi numeroase studii preparatoare: observă-le și compară-le pentru a observa evoluția lui Picasso..”
O prietenie fotografiată în meandrele sufletului
Puțini cunoscut că Picasso a fost și poet. A reușit să îmbine convârșitor pictura și poezia, pictura lui fiind de cele mai multe ori văzută de către lentila critică despre o poezie pictată.
La momentul când artistul se afla în Nîmes, l-a cunoscut pe René Clair la Hotelul du Cheval Blanc. Conform mărturisilor acestuia, acesta l-a întâlnit prima dată într-o cameră mică, plină de oameni, întotdeauna în centrul atenției, râzând și cântând.
De-a lungul timpului, între cei doi s-a legat o prietenie strânsă. În cadrul muzeului din Paris există o corespondență între cei doi, dar și fotografiile realizate de René care îl întruchipează pe marele geniu cubist.
„Pentru mine, Picasso a fost ultimul om, mi-a trebuit câțiva ani să mă apropii de el, aproape că a devenit bunicul meu, a fost un magician și m-a învățat că fotografia este despre cum începi să te apropii de o imagine, ce să faci și ce să nu faci. El m-a inspirat să merg dincolo de ceea ce credeți că este în fața voastră.” (René Clair )
