Am văzut acest spectacol pe când nici nu se poate spune că se născuse cu adevărat. Era mai degrabă o promisiune. E frumos să vezi cum se naşte un spectacol de teatru.
Un articol de Andrei Crăciun|19 mai 2015
L-am văzut când a câștigat titlul de cel mai bun spectactol la Gala HOP, gala tinerilor actori, la Costinești, în toamna anului trecut. Mi-a plăcut. Am căutat să îl întâlnesc pe regizor, Matei Lucaci-Grunberg, l-am întâlnit, am căutat să o întâlnesc pe actrița Iulia Ciochină, am întâlnit-o (pe Irina Antonie o cunoșteam deja). Voi căuta să îi întâlnesc, lăsând un reportofon între noi, și pe ceilalți actori – Mădălina Craiu, Ștefan Huluba, Tavi Costin și Andrei Cătălin. Teatrul se va scrie în România cu ei. Teatrul și nu numai teatrul.
Povestea “Paravanului” e simplă, ceea ce este o artă, nu doar în dramaturgie. Simplitatea este, de fapt, cel mai greu de atins. Povestea este așa: asistăm la ultima repetiție a unui spectacol, vom asista apoi la spectacolul însuși, și, desigur, vor fi diferențe mari, dar nu tragice, între cele două. Matei Lucaci-Grunberg n-are apetit pentru tragic.
Aceasta este o comedie-colaj, reunește, într-o cheie foarte contemporană, scene bine-cunoscute studenților de la teatru, cum și spectatorilor (ce ziceți de un dialog telefonic între Romeo și Julieta?, dar între Veta și Chiriac?, dar…).
“Paravanul” este o joacă, fără ca asta să-i scadă din seriozitate. “Paravanul” este un exemplu de ludic pe alocuri absurd, a cărui miză, deloc ascunsă, este să ridice cortina și să ne invite în culisele unui spectacol de teatru, poate chiar a oricărui spectacol de teatru.
Și cum e în culise? În culise, actrițele se urăsc între ele, dar întrețin, separat, relații cu regizorul, regizorul are limitele lui, văzut dinspre actori e doar un actor ratat, și greul e dus tot de umerii asistentei de regie, actorii înșiși au toane, pusee de grandoare și stupiditate, au dileme care pot arunca în derizoriu și în ridicol orice spectacol, și nu o dată îl și aruncă.
Am revăzut “Paravanul” la sfârșitul săptămânii abia încheiate, la Arad, la Festivalul Internațional de Teatru Nou. Și cât crescuse între timp! Actorii se rutinaseră în întâlnirile cu publicul. Erau, neîndoielnic, obosiți actorii. Veneau de la București, iar venind de la București Aradul este la capătul lumii, dată fiind infrastructura din țara noastră.
Mai repede am ajuns odinioară în Beijing, China. Au reușit totuși să se ridice și la așteptările (erau cunoscuți deja din “Pisica verde”, din 2014) și la înălțimea publicului arădean, care i-a primit cu simpatie și poate chiar dragoste. Cert este că la despărțire, în Sala Mare a Teatrului „Ioan Slavici”, s-au vărsat aplauze, deloc de complezență.
S-a râs, s-a râs bine în noapte. Irina a fost o Vetă cum n-au mai fost multe în trecutul nostru recent, Andrei Cătălin a dat tonul hohotelor, pentru Tavi Costin comedia nu pare să mai aibă mari secrete, Mădălina Craiu are un rol mult mai consistent decât în toamnă, ceea ce îi dă șansa să-și expună pe larg talentul, Iulia Ciochină se joacă, de parcă asta ar fi făcut toată viața, cu replicile din Cehov și Ionesco.
Cunoscându-i emotivitatea de dincoace de scenă, nu poți să nu te întrebi ce naiba face scena unui om, ce fel de miracol lasă să i se întâmple încât să devină un actor? Nimeni nu știe, însă, încă, răspunsul. Nici nu am mari speranțe că se va afla.
Să ne mulțumim să constatăm că Iulia Ciochină devine tot mai actriță. Iar Ștefan Huluba… cine nu știe cine e Ștefan Huluba să facă bine să se îndrepte de urgență spre primul teatru în care este anunțat un număr hulubian. La întoarcere mă poate contacta să schimbăm câteva impresii. Chiar și așa, având dreptul sfânt la comparații, Ștefan Huluba a fost mai bun la Costinești decât la Arad. Dar nicio seară nu seamănă cu alta, și de aceea teatrul este unic.
Iar succesul “Paravanului” nu vine doar dinspre acești actori tineri și buni. Nu. Succesul “Paravanului” începe din luciditatea în umor a lui Matei Lucaci-Grunberg.
Luciditatea în umor este o calitate tot mai rară astăzi, tocmai de aceea dacă ar trebui să pariez pe un singur regizor mai tânăr decât mine, spectator în vârstă de trezieci și unu de ani, pe Matei Lucaci-Grunberg aș paria. Iar eu pariez prudent, pariez cerebral, la risc mic. Iată, o scriu: Matei Lucaci-Grunberg e un nume mare din viitor.
