Cu aproape zece ani înainte să moară, când se afla deja de ceva vreme sub observaţie psihiatrică, Friedrich Nietzsche începea să alunece pe deplin în propria poveste şi să se identifice cu zeul Dionysos, semnându-şi scrisorile cu numele lui.
Un articol de Monica Andronescu|29 august 2018
Dionysos, a cărui magie îl fermecase de mult, încă din vremea când scria „Naşterea tragediei”… „Fii înţeleaptă, Ariadna!… Ai urechi mici, ai urechile mele: vâră-ţi înăuntru un cuvânt înţelept! Nu trebuie mai întâi să urăşti, dacă urmează să iubeşti? Eu sunt labirintul tău…!” îi scria Cosimei Wagner din cămăruţa lui de sifilitic, care-şi trăia agonia şi iubirile într-un amestec ciudat de apolinic şi dionisiac, în care dionisiacul îl trăgea din ce în ce mai mult înspre tenebre, înspre labirint…
Au trecut de-atunci peste o sută de ani, iar fascinaţia lui Nietzsche n-a pălit. Povestea vieţii lui, a filosofului care nu doar că a schimbat istoria filosofiei, ci a şi deschis direcţii care şi-au pus amprenta temeinic asupra întregii gândiri a secolului 20, în care el n-a mai apucat să trăiască, este un mic roman, din care nu lipsesc personajele fantastice. Născut în toamna lui 1844, într-o zi de octombrie, în familia unui pastor care avea să moară când Friedrich avea doar câţiva ani, boala şi suferinţa tatălui marcându-i pentru totdeauna existenţa, Nietzsche şi-a legat destinul de lumea teatrului într-un mod mai puternic, poate, decât şi l-au legat destui mari dramaturgi. A scris el însuşi piese de teatru, mai puţin cunoscute, intrate în uitare. Fascinat de lumea antică şi de teatrul ei, a creat însă una dintre cele mai seducătoare teorii despre tragedia antică, pe care a considerat-o arta perfectă: acel punct fericit în care se întâlnesc cerul şi pământul, acel „loc” unde Apollo şi Dionysos „îşi dau mâna”.
De aceea, delirul ultimei părţi a vieţii sale, re-întâlnirea cu Dionysos, într-un alt plan, nu este o întâmplare şi înseamnă, deşi sfârşitul unei existenţe, în fapt, începutul alteia. Iar posibila poveste de dragoste care se ascunde în spatele acestor scrisori ale unui om cu mintea tulburată are implicaţii de care spiritul cititorului de astăzi se lasă sedus cu plăcere. După diverse peregrinări, după încercări care mai de care mai exaltate – căci Nietzsche şi-a trăit şi iubirile, şi ura la cote ameţitoare –, după momentele de admiraţie pătimaşă pentru Wagner, după amoruri ratate cu Lou Salomé, care i-a refuzat cererea în căsătorie, sau cu Paul Rée, care se pare că ar fi exercitat asupra lui o putere pe care i-o dădea o relaţie ce nu se baza doar pe amiciţie, Nietzsche dă la iveală o pasiune cu mult mai puternică în aşa-numitele „scrisori ale nebuniei” din ultimii ani. Analizată în cartea lui Joachim Köhler, relaţia dintre Cosima Wagner şi Friedrich Nietzsche, care n-a existat niciodată decât în visul-delir al lui Nietzsche-Dionysos, care o identifica pe Cosima cu Ariadna, lasă să se întrevadă o întreagă plasă de relaţii ţesută încet de creierul tânărului care intrase timid, cu ani în urmă, în universul lui Wagner şi al soţiei lui.
Cosima Wagner
Fără să-l fi luat niciodată în seamă mai mult decât ca pe novicele fascinat de soţul ei, legătura dintre Friedrich şi Cosima s-a ivit şi s-a consolidat tocmai pe baza adoraţiei nelimitate pe care amândoi o simţeau atunci pentru Richard Wagner. Cosima îşi iubea soţul – povestea lor de dragoste lăsând în urmă două căsnicii destrămate, căci şi ea, şi Richard erau căsătoriţi la momentul când au început să se iubească – şi, mai mult, iubirea ei se transforma încet şi sigur într-un cult. Fiica lui Liszt, Cosima, fără să fi fost o mare frumuseţe, avea o extraordinară putere asupra bărbaţilor din jur, iar în timpul căsniciei cu Wagner, deşi cu 24 de ani mai tânără decât el, reuşea să-l facă să i se supună adesea ca un copil. Aceeaşi putere stranie a avut-o şi asupra lui Nietzsche, care, însă, după episodul despărţirii de Wagner, pe care l-a contestat cu aceeaşi forţă cu care l-a adulat, s-a transformat într-o obsesie. Obsesie ce l-a transformat în dramaturg…
Acelaşi mit al lui Dionysos şi al Ariadnei, care i-a bântuit gândurile ani întregi, până la moarte, începea atunci să capete contur artistic, într-o piesă numită „Empedocle”, împovărată de teorie, ale cărei personaje erau întruchipări mitologice ale „personajelor” de care preferase să se despartă – Cosima şi Richard Wagner. Piesa era o expunere demonstrativă a relaţiilor dintre cei doi, al căror martor fusese, şi prin ea Nietzsche încerca, pe de o parte, să îşi expună teoriile împotriva lui Wagner şi a dramelor lui de mare succes, iar, pe de altă parte, să exorcizeze prin scris o întâmplare care-i lăsase traume adânci.
Povestea din „Empedocle” se baza pe povestea reală a vieţii Cosimei Wagner, care-şi trădase primul soţ, marele dirijor Hans von Bülow, provocându-i „apusul” atunci când l-a părăsit pentru Wagner. Desigur, în spatele întâmplării se ghicesc ghimpii geloziei bărbatului care nu fusese luat în seamă, a bărbatului care rămăsese întotdeauna, în ochii Cosimei, în umbra marelui Wagner, căruia el trebuia doar să-i şlefuiască imaginea şi să-i netezească drumul. Personajele piesei erau Empedocle, frumoasa Corinna şi Pausanias, iar felul cum Nietzsche construieşte relaţiile dintre ei porneşte de la ideea că femeia este, în fond, „o sursă a răului”. Răzbunare – inconştientă sau nu pe Cosima – sau expresia sinceră a viziunii lui Nietzsche asupra femeii, piesa „Empedocle” îşi propune să ridiculizeze amorul, proclamând o atitudine dispreţuitoare la adresa „cultului ridicol al femeii” şi considerând că celălalt sex este obiect de admiraţie doar atâta vreme cât presupune o rivalitate. Femeia devine atrăgătoare pentru bărbat nu prin sine însăşi, ci numai atunci când e admirată de un alt bărbat, singura ei menire, proclamată cu sete, fiind aceea de a naşte, motiv pentru care „i se cuvine cea mai bună menire a omului, să trăiască precum o plantă…”
Într-un astfel de text, Nietzsche şi-a încercat talentul de dramaturg, mai puţin cunoscut, de altfel, punând „în scenă” propria poveste care avea să-l urmărească până la sfârşit. Cosima nu i-a răspuns niciodată la scrisorile pătimaşe din ultima perioadă a vieţii, păstrând întotdeauna aceeaşi atitudine rece şi aproape dispreţuitoare. Figura ei, însă, dincolo de celelalte amoruri sau relaţii care l-au chinuit, dincolo de relaţiile întâmplătoare din bordeluri, unde ar fi contactat şi sifilisul care l-a ucis, i-a dominat, se pare, viaţa, mai mult sau mai puţin conştient. Dacă o admira, conform propriei teorii, expuse în „Empedocle”, pentru că o admira Wagner sau din pricini iraţionale este greu de spus. Cert e că în ultimii ani, atunci când s-a cufundat în sine, în „labirintul” din el, o dorea cu sine şi pe Ariadna lui, iar însemnarea proprie din fişa de la sanatoriu rămâne pe cât de celebră, pe atât de misterioasă: „Soţia mea, Cosima Wagner, m-a adus aici”…
Fără să-l fi luat niciodată în seamă mai mult decât ca pe novicele fascinat de soţul ei, legătura dintre Friedrich şi Cosima s-a ivit şi s-a consolidat tocmai pe baza adoraţiei nelimitate pe care amândoi o simţeau atunci pentru Richard Wagner.
