Cea mai nouă apariţie în colecţia CINEMAgrafia a editurii Noi Media Print, volumul „Mircea Veroiu. Poezia unei lumi tragice”, scris de Marian Sorin Rădulescu, poate readuce în atenţie unul dintre cei mai importanţi regizori ai cinematografiei române, ale cărui filme par să fie însă tot mai puţin descoperite sau revăzute.
Un articol de Ionuţ Mareş|11 septembrie 2018
Organizator al mai multor cinecluburi de-a lungul anilor la Timișoara, cronicar de film la câteva reviste culturale (tipărite sau online) și autorul a trei culegeri de texte (note, cronici, eseuri) despre cinema (adunate sub un reușit titlu unificator, „Pseudokinematikos”), Marian Sorin Rădulescu debutează acum și în colecția de cărți-album CINEMAgrafia a editurii Noi Media Print, cu un volum despre regizorul Mircea Veroiu (de la moartea căruia au trecut deja peste 20 de ani), subintitulat „Poezia unei lumi tragice” (și prefațat de Titus Vîjeu). Și are în pregătire încă unul, despre Mircea Săucan.
Atât Mircea Veroiu, cât mai ales Mircea Săucan (și Dan Pița din perioada ante-1990) se numără, de altfel, printre cineaști români cei mai îndrăgiți de autor, care îi consideră exponenții unui cinema poetic, stilizat, care s-ar afla la antipodul realismului practicat în epocă de colegi ca Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc sau Alexandru Tatos și care nu ar mai stârni, în opinia sa, atât de mult atenția criticii.
Seria CINEMAgrafia, în cadrul căreia au apărut până acum peste 10 volume, este dedicată în special cineaștilor din vechea generație (în principal regizori, dar și directori de imagine), ale căror filmografii sunt discutate de critici și istorici de film, într-o combinație de texte în bună măsură elogioase și de numeroase imagini (din păcate, însoțite de legende nu foarte inspirate).
Nici cartea lui Marian Sorin Rădulescu nu se abate de la această linie editorială, însă are câteva trăsături distincte, date de stilul aparte al autorului.
„Mircea Veroiu. Poezia unei lumi tragice” trece în revistă filmografia completă, întinsă pe trei decenii (de la începutul anilor `70 și până spre finalul anilor `90), a cunoscutului cineast (punctată doar cu unele observații biografice scurte, cum ar fi plecarea din sau revenirea în țară, fără a se explica motivele acestor alegeri).
Iar acest portret este completat cu unul vizual, aranjat pe o structură cronologică – o bogată colecție de cadre și de fotografii care însoțesc traseul artistic conturat în scris.
Însă volumul este în același timp și o culegere de fragmente extrase din cronicile de întâmpinare la filmele lui Mircea Veroiu sau din interviuri acordate de regizor și de colaboratorii săi (actori, directori de imagine, compozitori, scenografi), culese în special din revista Cinema sau din Almanahul Cinema.
Pe de o parte, această opțiune, care presupune o atentă studiere a surselor primare, poate fi privită ca un gest elegant de omagiere (și) a predecesorilor sau a contemporanilor care au scris despre Mircea Veroiu (însă fără o distanță critică necesară față de aprecierile lor).
Pe de altă parte, gestul ar putea fi considerat și ca o teamă de asumare a unor formulări proprii (care nu lipsesc, dar sunt minoritare), o retragere în spatele cuvintelor altora, indiferent dacă ele sunt laudative sau critice la adresa lui Mircea Veroiu, a cărui filmografie a cunoscut deopotrivă momente de vârf („Nunta de piatră”, „Duhul aurului”, „Sfârșitul nopții”, „Adela”, printre cele mai citate) sau etape neinspirate (o parte din filmele de dinainte de 1990 și toate filmele de după – dacă ținem cont de receptarea critică).
Volumul nu este (și nici nu își propune să fie) unul de critică sau de teorie (de altfel, cu excepția câtorva referințe la Luchino Visconti, cu al cărui stil a fost asemuit în epocă ceea ce făcea Mircea Veroiu, lipsește orice punere într-un context mai larg, eventual est-european, a filmografiei cineastului român).
Cartea este scrisă de pe poziția unui comentator îndrăgostit de filmele cele mai reușite ale lui Mircea Veroiu (și ușor dezamăgit de rateuri, fără a încerca să le caute o explicație) – în câteva momente, autorul părăsește abordarea obiectivă și apelul la textele altora, și introduce câteva mărturii la persoana întâi, combinate cu amintiri legate de momentul primei vizionări, așa cum este cazul la „Sfârșitul nopții” (1983).
Această poziţie vine și din crezul lui Marian Sorin Rădulescu, identificabil din textele sale, că este mai profitabil să scrii despre filmele care te inspiră, de care te simți aproape, decât să le critici pe cele care nu îți plac (și pe care, prin urmare, mai bine le ignori).
Deși nu discută conjunctura istorică și culturală în care și-a realizat și lansat Mircea Veroiu filmele și deși nu aduce ceva nou în definirea așa-numitului stil al cineastului (a cărui descriere poate fi rezumată printr-o concentrare foarte mare pe aspectul vizual, chiar până la calofilie pe alocuri), cartea are meritul că poate readuce în atenția unui public mai larg, nu neapărat cinefil sau specialist, filmografia în bună măsură uitată a unui cineast care ar merita, pe bună dreptate, redescoperit și rediscutat, prin retrospective și prin cât mai multe texte critice.
Fotografiile sunt realizate de Lucian Pârvulescu.
