A absolvit facultatea de teatru la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti, clasa Ion Cojar – Adrian Titieni şi un masterat de actorie la clasa profesorilor Gelu Colceag – Tania Filip, în 2011. Sabina Brânduşe a participat la numerose proiecte de televiziune şi scurtmetraje. Debutul cinematografic şi l-a făcut cu pelicula „California Dreamin’ „, premiat la Cannes în 2007.
Un articol de Monica Andrei|14 martie 2016
A fost partenera lui Nicolas Cage, în filmul “Ghost Rider – Spirit of Vengeance” (2011), şi a lui Steven Seagal, în filmul „Absolution” ( 2014). În prezent este actriţa Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi organizator-trainer la Festivalul de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”, Alexandria, cea mai importantă manifestare teatrală pentru adolescenţi din România.
De unde vine bucuria ta pentru teatru şi care a fost primul gând care te-a trimis spre meseria de actor?
Mă pregăteam pentru proiectul următor, “Anul dispărut 1996”, şi, săpând în amintirile de atunci, am găsit o carte de poezii scrisă de fosta mea învăţătoare, cu o dedicaţie: „Sabinei, cu drag, o viitoare actriţă!” Dumneaei a fost primul om care mi-a insuflat dorinţa asta și care a văzut dincolo de timiditatea care, parcă, mă amorțea în bancă. Doamna Rada Letiția are un mare merit: a reuşit să intuiască partea creativă din mine și chiar să-mi prezică viitorul. (râde)
În clasa a X-a, s-a repetat cumva povestea: aveam un prieten care era actor în devenire, așa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am înscris odată cu el la Şcoala Populară de Arte din Braşov. Învârtindu-mă în acel mediu, am intrat în trupa de teatru de la Casa Armatei, iar mai apoi am început să joc în spectacole de teatru de păpuşi. La acea vreme, teatrul era echilibrul meu, nu mă regăseam în nimic altceva. Și simțeam o nevoie acută să mă exprim. Eram destul de închisă ca fire. Venea din educaţie, familia mi-a insuflat discreţia, iar eu am dus-o la extremă.
Şi ai dat admitere la Facultatea de Teatru…
…da, (râde) am intrat din a doua încercare, la clasa marelui profesor Ion Cojar. Ridicasem ştacheta atât de sus, făcând un scop din a intra la facultatea de teatru, încât nu mai puteam sa văd dincolo de asta. Gândul că nu voi reuşi parcă mă ambiționa și mai tare. Eram o puştoaică din Braşov, fără rădăcini artistice, și simțeam că nu sunt demnă să pătrund în lumea teatrului. Din ziua în care s-au afișat rezultatele admiterii și până în anul trei de facultate, am urcat zilnic scările până la clasă mulţumindu-i lui Dumnezeu că am fost admisă.
Ce ţi-a rămas de la profesorul tău Ion Cojar şi ai dus mai departe?
Am învăţat să ascult, în primul rând, pentru că ne vorbea şi câte şase ore fără pauză. Iar eu nu aveam antrenamentul de a asculta pe cineva atâtea ore. Să ascult, să înţeleg, să-mi dezvolt gândirea scenică, pentru că asta ne spunea că este actoria: un mod specific de a gândi. Dincolo de acest lucru, am învățat ce înseamnă disciplina. Chiar dacă pare că în artă tronează haosul, disciplina își are rolul ei. Prin disciplină spun și respect față de colegi, breaslă, text, scenă, meserie.
Blanche Dubois, Dona Elvira… şi multe alte roluri de compoziţie. Dintre toate rolurile interpretate până acum pe care-l consideri cel mai dificil?
Cel mai dificil mi-a fost să lucrez rolul Blanche. A fost primul rol principal, un personaj cu o problematică diversă, cu un psihic la pământ, o femeie care a strălucit şi care s-a ratat odată cu înaintarea în vârstă. Dacă stau bine să mă gândesc, ambiția a fost motorul meu, am vrut să-mi demonstrez că pot să duc mai mult de o scenă într-un spectacol.
Cum ai lucrat cu domnul Victor Ioan Frunză?
Am fost copleșită în momentul în care am aflat că eu, Sabina Brânduşe, o actriţă mai puţin cunoscută, am fost distribuită de domnul Victor Ioan Frunză în spectacolul “Dom Juan”, de la ArCuB. Mă uitam cu admiraţie la actorii din echipa dumnealui și cu teama că nu o să pot să mă ridic la acel nivel. La repetiții însă, am simţit mi se oferă foarte multă libertate, ceea ce m-a liniștit. Ulterior am conștientizat că libertatea mea era condusă cu măiestrie pe drumul spre găsirea personajului. Ridicam o scenă, ne zicea că este bine, iar a doua zi, în urma lucrului de acasă, veneam cu altă propunere şi îmi spunea: “Bine, dar ieri a fost mai bine, hai să ne întoarcem la ce a fost ieri”. Ne întorceam şi construiam de la rădăcina aceea, de la ceea ce lăsase intuiția să se creeze.
Apoi, te-ai întâlnit cu personajele lui Caragiale.
Da, am lucrat rolul Aglăița din „Mofturi la Union” cu Gelu Colceag. L-am apreciat întotdeauna ca pedagog pentru că știa să ne ofere contextul, situația și atmosfera piesei, iar din 3 cuvinte și o indicație, te făcea să înțelegi exact ce ai de făcut. Aglăiţa e o femeie unsă cu toate alifiile care ştie să-și valorifice farmecul până-ntr-acolo încât să obțină o slujbă pentru bărbatul ei în fața unui candidat mult mai pregătit.
Cum a fost cu rolurile de compoziţie, din cele trei spectacole la care ai lucrat cu Liviu Lucaci?
Unul din ele m-a chinuit rău, (râde) mă refer la “Ursul”, de A.P.Cehov. Am avut impresia că îl am la îndemână, dar pentru că l-am privit superficial s-a întors împotriva mea. Așa e cu meseria asta, cere mult și te taxează când n-o iei în serios. Mi-am învățat lecția!
Preferi să joci un rol din texte scrise de autori clasici sau dramaturgi contemporani?
Prefer să joc. Nu mă cramponez de anul în care a fost scrisă piesa. Mă interesează povestea și felul în care este spusă.
Să vorbim despre Festivalul “Ideo Ideis”, de la Alexandria. Au trecut nişte ani, au avut loc nişte ediţii, aţi dezvoltat festivalul, aveţi susţinerea domnului Marcel Iureş. Cum ai ajuns organizator?
Am apărut acum 9 ani, la a treia ediţie a festivalului, în calitate de trainer al atelierelor de actorie. M-au cucerit pe loc povestea festivalului, spiritul și efervescența dată de ciocnirea cu cei mai tineri, liceenii, așa că m-am infiltrat în echipa de organizare din următorul an. Festivalul s-a născut din triumful unei găşti de liceeni care n-avea teatru sau cinematograf în oraşul ei. Dacă voiau să vadă un spectacol sau un film, alexăndrenii erau nevoiți să se deplaseze până la Bucureşti. Iar asta se întâmpla de mai bine de 25 ani. Ca să vă faceți o idee despre ce se întâmplă în luna august a fiecărui an la Alexandria, vă spun că festivalul se întinde pe durata a 8 zile: primele patru sunt rezervate atelierelor de actorie, dramaturgie, coregrafie, muzică şi ritm, scenografie, educație vizuală, iar în următoarele patru, trupele îşi prezintă spectacolul cu care s-au înscris. Atelierele sunt susținute de profesionişti din domeniile amintite.
Asta se întâmplă în prima parte a zilei. Apoi continuăm cu masterclass-uri, cu spectacole profesioniste de teatru, din Bucureşti şi din ţară, cu “Seara Povestitorilor” și încheiem cu “Cinemateca Târzie”. În ultimii ani a fost alături de noi acelaşi juriu: Marcel Iureş, Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, Medeea Marinescu, Marius Manole, Cătălin Ştefănescu. Frumuseţea festivalului “Ideo Ideis” este că nu se adresează neapărat celor care vor să urmeze o meserie vocațională; pur și simplu deschide orizontul către mai multe ramuri ale artei și ajută la dezvoltarea pe plan personal a oricărui tânăr interest de asta.
Între teatru şi film ce alegi?
Nu aleg. Le fac pe amândouă, în funcţie de proiectele în care sunt distribuită. Teatrul e ca o căsnicie, îmi aduce stabilitate, pe când filmul vine cu pasiunea data de o aventură.
I-ai dat replica lui Nicolas Cage în film. N-ai avut emoţii?
Așa este, am filmat alături de Nicolas Cage în “Ghost Rider”, un film de acţiune în două părţi, apoi în „Absolution”, unde am interpretat rolul soţiei lui Steven Seagal. N-aș putea spune că am avut emoții, nu din cele inspirate de numele partenerilor de platou. Emoții mai mari am avut când am filmat pentru serialul de televiziune „O săptămână nebună”, difuzat pe Pro Tv, unde am jucat alături de: Paul Ipate, Tora Vasilescu, Horațiu Mălăele, Diana Cavaliotti, Mihai Constantin. Aveam rolul unei secretare țăcănite și frivole, și n-am crezut că Dragoș Buliga, regizorul acestei producții, chiar o să riște distribuindu-mă pe mine; impresia generală fiind că sunt foarte departe de personajul jucat. (râde)
Te-ai căsătorit curând. Tu în Piatra Neamţ la teatru, el la Bucureşti, cu trupa “Vunk”. Nu ţi se pare că distanţa dăunează?
Trebuie să spun asta: nu credeam că o găsesc vreodată un bărbat atât de imprudent încât să mă ceară de soţie! (râde) Nu, nu simt că distanţa ne face rău, ba din contra, ne ajută să valorificăm timpul petrecut împreună. În momentul în care eu sunt la Piatra Neamț, nu am noțiunea timpului, sunt prinsă în ceea ce fac la Teatrul Tineretului. Timp pe care și Cristi, soțul meu, îl folosește pentru a organiza concerte extraordinare cu trupa Vunk, pe care o manageriază cu succes.
De ce ai ales să joci în Piatra Neamţ şi nu în oraşul tău natal Braşov?
Nu eu am ales, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ m-a ales. Și bine a făcut. (râde) Dacă Brașovul e orașul natal, Piatra Neamț e orașul în care simt că am renăscut ca actriță. Sunt angajată aici de câteva luni și am scos deja 2 premiere: „Revanșa” și „Aproape”, ambele în regia lui Vlad Cristache, celui care trebuie să-i mulțumesc că sunt aici. Iar acum aștept cu nerăbdare începerea repetițiilor pentru spectacolul „Anul dispărut 1996”, text scris de Ștefan Peca și regizat de Ana Mărgineanu. Invit cu această ocazie pe toată lumea la noile spectacole din acest teatru pentru că și generația de azi are ceva de spus!
Foto portret: Diana Iurkiewicz;
Fotografia din spectacolul “Revanșa”: Ciprian Iorgu;
