Victor Ioan Frunză – șapte gânduri despre teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/victor-ioan-frunza-sapte-ganduri-despre-teatru/

Victor Ioan Frunză s-a născut într-o zi de 6 septembrie. Este unul dintre cei mai importanţi creatori români, un regizor care a marcat aproape jumătate de secol de teatru, un artist complex cu o viziune adesea acidă la adresa societăţii.

Un articol de Monica Andronescu|6 septembrie 2022

Victor Ioan Frunză e un creator care crede mai puțin în valoarea premiilor, pe care adesea le contestă, și mai mult în valoarea artistică. Este un artist – unul dintre foarte puținii – care acordă șanse reale tinerilor și care se ghidează după un principiu mai degrabă absent dacă aruncăm o privire la peisajul teatral din România, și anume: „Actorii mari se formează pe texte mari”. În această idee, pe scenele Teatrului Metropolis, Victor Ioan Frunză a creat în ultimul deceniu spectacole de referință. Azi, îi spunem la mulți ani și conturăm un „autoportret” din câteva dintre ideile exprimate de el de-a lungul timpului.

1.

„La momentul la care m-am apucat eu de teatru îl vedeam ca fiind foarte depărtat de zona socială. Asta era o reacţie la teatrul vremii. Te îndreptai spre o zonă în care puteai să vorbeşti „prin semne”, care să răspundă cumva abuzurilor regimului. Pe urmă, mi-am dat seama că teatrul înseamnă mult mai mult. Acum văd lucrurile cu totul altfel. Cred foarte mult în teatrul care are o componentă comunitară extrem de puternică. Cred într-un teatru al Cetăţii. Când vorbesc de teatru comunitar vreau să spun că teatrul ar trebui să se simtă al comunităţilor care au nevoie de teatru. Să ştii că faci teatru pentru cineva… Iar accesibilitatea e o valoare care trebuie luată în calcul. Nici absolutizată, dar nici scoasă din ecuaţie. Noi trebuie să avem cui vorbi.”

2.

„Eu consider că un critic de teatru are un rol extrem de important în creația teatrală, pentru că el pune ordine acolo unde artistul în mod fatal produce dezordine. O analiză a unui critic înseamnă enorm pentru un creator. În lumea în care m-am format eu ca artist, noi stăteam de vorbă cu cronicarii teatrali și atunci când eram în dezacord. Lucrul ăsta a degenerat. Or, acum, cu tot regretul o spun, noi nu mai avem decât câteva prezențe critice, nu o critică teatrală, în timp ce avem o mișcare teatrală. Și este o prăpastie care-și spune cuvântul. Legitimitatea ar trebui să fie prima calitate a unui cronicar. Foarte mulți pun pe seama orgoliului artistului faptul că el se ceartă cu cronicarul. Și în mod sigur e adevărat, pentru că orgoliul artistului e foarte mare, dar pe de altă parte și dezamăgirea în fața celui care îl evaluează este enormă. Cred că un adevărat cronicar teatral ar trebui să recunoască o valoare estetică existentă într-un spectacol, chiar dacă doctrinar nu este de acord cu cel pe care-l vede. Toată lumea vede că avem de-a face cu o resurecție a cronicarilor de extremă stângă. Nu am nimic cu opțiunea politică, deși pentru mine e extrem de ciudat să văd că revin aceste lucruri. Dar problema este că aceștia spun că singurul mod de a face teatru este acela de a promova ideile de extremă stângă. Or, orientarea creației este specifică sistemelor totalitare. Eu am trăit-o. Știu cum arăta: exact așa, ca acum. Un critic teatral trebuie să stabilească diferența între ce și-a propus artistul și ce a realizat. Criticul teatral nu trebuie să se exprime în atribute: bun, rău, gras, slab. Trebuie să ajute artistul printr-un punct de vedere legitim, informat, să înțeleagă părțile creației sale. Pentru că, de multe ori, atunci când creezi un spectacol nu-l înțelegi prea bine. Și e foarte important ca cineva să-ți spună ce a înțeles. Cronicarul nu trebuie să dea sentințe. Misiunea de evaluator a cronicarului dramatic nu-l transformă într-un erou gogolian, el nu este un Revizor, el este partenerul și colegul nostru, cu care putem da mâna, chiar dacă nu ne înțelegem. Părerile noastre nu trebuie să fie distructive.”

3.

„Cred că inovaţiile în teatru, despre care atât de mult se vorbeşte, nu trebuie să se petreacă la nivelul strict formal. În definitiv, câţi oameni poţi să dezbraci, în definitiv, cât de mult fum poţi să faci pe scenă? Cât de multe proiecţii? Până la urmă, combinaţiile sunt limitate, or, cred că inovaţia în teatru ar trebui să fie una profundă, fie la nivelul textului, fie la nivelul contextului.”

4.

„Teatrul trebuie să facă parte din obligaţiile pe care le au guvernele şi administraţiile. Şi, la rândul lui, teatrul trebuie să împlinească aşteptările comunităţii. Locurile unde se face teatru sunt întotdeauna mai sigure pentru democraţie, pentru că teatrul pune în circulaţie teme extrem de importante. Teatrul este un instrument prin care putem să ne afirmăm o identitate în masificatul bloc european. În sensul ăsta, teatrul este al comunităţii, pentru că livrează comunităţii teme extrem de importante de care are nevoie chiar dacă nu ştie. Până la urmă, asta e datoria noastră ca oameni de teatru, să punem în circulaţie teme de care poate publicul nu e conştient că e lipsit. Teatrul subvenţionat de asta există, ca să-i ofere spectatorului accesul la opere fundamentale, pe care el poate că nu le cunoaşte. Asta e datoria noastră, nu cea de a distra. Pentru asta există teatrul de consum… Dacă vrei să-l joci pe Beckett şi să nu-ţi laşi comunitatea fără să fi auzit vreodată de el, atunci trebuie să-ţi asumi şi anumite riscuri. Or, subvenţia te fereşte de asta. Problema mare care ar trebui pusă în discuţie e, de fapt, să nu părăseşti nicio secundă gândul la publicul tău. Şi să încerci să-l aduci în sala de spectacol, dar fără să abordezi o piesă bulevardieră. Una este să-ţi doreşti să aduci publicul în sală la un repertoriu altitudinar şi alta e să cauţi cu lumânarea succesul.”

5.

„Perioada teatrală pe care o traversăm denotă o stare febrilă provenită din dizgrație și dintr-un deficit de demnitate. Teatrul românesc de după 1989 își caută legitimitatea în exterior, incapabil să se afirme în cetatea care-l susține. E un teatru tribal, împărțit în teritorii sau caste – tineri, bătrâni, independenți, conservatori, performativi, inovativi etc. Mai toți pretind un respect nemeritat. Un trib alunecă ușor în teritoriul fără respect, revendicând ceva ce nu-i aparține. ONG-urile breslelor teatrale din România și instituțiile se luptă fie între ele, fie cu oameni de teatru înșiși, pentru a câștiga supremație, preeminență. Fiecare vrea să devină cea mai influentă confesiune teatrală din țară. Radicalizarea aceasta pe care teatrul din România o trăiește din plin a indus ideea dezvoltării teatrale. Se ajunge la instituirea unor grile în funcție de teme, de vârstă, de sex, de asemănări cu tendințe occidentale, din niște relatări ale unora care au fost pe-acolo, când e știut că arta autentică nu e imitativă, că are tendințe personale tipice felului ei de a fi. Grilele atipice formatului teatral simulează un fel de de-dogmatizare care, în mod ridicol, capătă accente de dogmă. Apariția unei noi și stufoase birocrații în cultură, în numele eficientizării culturii, a făcut ca teatrul să fie ceva mai puțin legat de oameni și ceva mai mult legat de bilanțuri. Toți sunt preocupați de felul în care sunt percepuți și, în consecință, avem atât de multe instituții teatrale, atâția funcționari găsesc de lucru, iar publicul găsește atât de puțină plăcere. Se induce ideea falsă că managementul teatral ar fi unul de tip antreprenorial. Or, viziunea antreprenorială asupra teatrului trebuie organizată după o logică a profesiei, și nu după o logică a profitului. Astfel hybris-ul și catharsis-ul dispar, organul creației se usucă, câmpul vieții teatrale e pustiit și atunci e vai de teatru.”

6.

„Asistăm și la o nouă cenzură, extrem de vastă și mult mai puternică decât fosta cenzură din regimul pe care l-am trăit. Ce facem atunci când un specialist, un critic, aflat în conflict doctrinar declarat cu un artist, este pus să-l evalueze pe acesta? Rezultatul nu poate să fie decât excluderea artistului, vinovat că vede teatrul într-un alt mod decât îl vede specialistul. Tot mai mulți artiști, deja se întâmplă, vor fi tentați să-și modifice felul de a crea opera teatrală în funcție de tendințele pe care le stabilește această nouă axiologie. Orientarea creației este cea mai gravă formă de cenzurare în câmpul teatral din România și, de data asta, cenzura nu mai vine din exterior, ci din rândul oamenilor de teatru. O reformă teatrală autentică s-ar produce în momentul în care un critic sau un juriu ar aprecia o operă teatrală cu care nu este de acord din punct de vedere doctrinar, dar a cărei realizare profesională nu o poate ignora. Acceptarea mai multor tendințe, chiar dacă nu ești de acord cu ele, dă o șansă mișcării teatrale de a-și extinde orizonturile, pentru că, în mod clar, dreptul artistului de a hotărî cu propriul lui cap nu poate fi restrâns, iar libertatea de expresie înseamnă și dreptul artistului de a spune publicului ceea ce acesta nu vrea să audă.”

7.

„O constantă din evaluările spectacolelor este perfecțiunea. Se solicită, se sugerează că spectacolul de teatru ar trebui să fie perfect și, cum această perfecțiune nu există, artistul e calificat ca un fel de infractor. Sunt promovate astfel idei rigide despre opera teatrală, se crede că opera teatrală trebuie să fie perfectă, ignorându-se faptul că teatrul, o artă vie, este prin definiție imperfect, că în fiecare seară poate să adune elemente negative și pozitive ale fiecărei interpretări. În consecință, fiecare presupus act greșit al artistului apare în multe relatări ca fiind o catastrofă și te întrebi, de foarte multe ori, cât de aridă ar fi o operă perfectă, cât de aseptică. Tocmai umanitatea degajată din greșeală colorează opera teatrală, umanitatea și eventualele greșeli rezultate din ea îl fac pe artistul autentic inimitabil. Ce-ar fi fost dacă Fellini și-ar fi îmbunătățit tehnica de relatare? Sau dacă Peter Brook și-ar fi corectat defectele de regie, tempo-ul uneori mai relaxat, compoziția mai greoaie? Dacă Visconti ar fi fost mai exigent cu figuranții? Încercarea de a impune din exterior perfecțiunea și echilibrul operei de artă duce la mediocritate și uniformizare.”

Din toamnă, vă așteptăm la Teatrul Metropolis pentru a-i vedea creațiile!

05
/02
/24

„Din autobiografie îmi extrag eu forța, prin autobiografie simt că pot să-i fac pe oameni să se confrunte cu acele lucruri pe care nu vor să le vadă. Când vine vorba de scrierea autobiografică, oamenii nu mai pot spune: E doar un personaj, asta nu poate fi adevărat”.

19
/01
/24

Acum un an, George Banu mai avea de trăit doar două zile. A murit pe 21 ianuarie 2023, la Paris, iar dispariția lui a însemnat sfârșitul unei lumi. O lume nu așa „perfectă” cum se dorește cea pe care o trăim, dar o lume frumoasă, în care se respira la alte înălțimi.

11
/10
/23

„Eu cred încă în catharsis”, a spus Thomas Ostermeier în cadrul unei întâlniri care a avut loc la București, cu prilejul prezentării spectacolului „O istorie a violenței”, în cadrul X-FEST, organizat de Teatrul Excelsior.

08
/10
/23

„Atunci când scriu, am acest sentiment foarte puternic și foarte clar, că ceea ce scriu este scris deja. Că există undeva acolo... Și că eu trebuie doar să-l pun pe hârtie, înainte să dispară”.

14
/09
/23

Centrul Ceh București își reia activitatea toamna aceasta și dă startul unui nou sezon de evenimente pe 20 septembrie, când va avea loc, de la ora 19:00, discuția „My Body is Mine”, ce pune în dezbatere subiectul body shaming-ului, analizat de invitații Ridina Ahmedová, Andrada Cilibiu, Patrick Brăila și moderatoarea Alice-Monica Marinescu.

02
/07
/23

Cea de-a 30-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu se va încheia în această seară, cu un spectacol de lumini și drone. Desfășurată sub semnul Miracolului, ediția din acest an înseamnă, în esență, confirmarea că miracolele pot fi uneori provocate și construite pas cu pas.