Dragă domnule Zweig, vă scriu tocmai din Europa de Est, în anul 2016, după Hristos, pentru a vă informa că, aşa cum v-aţi temut, lumea a continuat să-şi piardă minţile…
Un articol de Andrei Crăciun|14 august 2016
În marginea cărții “Jucătorul de șah” (traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu), Editura Polirom, 2016.
Dragă domnule Zweig, vă scriu tocmai din Europa de Est, în anul 2016, după Hristos, pentru a vă informa că, așa cum v-ați temut, lumea a continuat să-și piardă mințile și după acel 1942, în care ați încheiat de bună-voie, dar siliți de categoricul triumf al răului din natura umană, și după acel 1942, în care ați încheiat, tocmai în Brazilia, de mână cu soția dumneavoastră, Lotte, călătoria care v-a fost dată pe pământ, vă scriu chiar acum, când omenirea, ce a mai rămas din ea, privește spre palmierii din Rio, căci acolo sunt Jocurile Olimpice, domnule Zweig, vă vine să credeți?, iar la Petropolis nu v-au uitat, numele dumneavoastră încă se spune des, întotdeauna ca o dovadă de iubire nevindecată pentru Europa, cărțile dumneavoastră încă se traduc și câștigă alte generații de cititori, dar aș minți dacă v-aș spune că sunteți un scriitor popular, nu mai sunteți așa, oamenii noi au alte sensibilități, iar chestiunile morale nu îi mai preocupă, noi, zweigienii, am rămas o sectă de fanatici, poate, care rezistăm întru adevărul din orele astrale ale omenirii, domnule Zweig, și vreau să vă mai spun că eu privesc spre sinuciderea dumneavostră ca spre un gest înalt, nicidecum ca spre o abdicare, căci n-avea dreptate doamna Hannah Arendt, nu ați fost laș în turnul dumneavoastră de fildeș, un oarecare estet hipersensibil, ați rămas demn și fidel unui continent care se scufunda, iar lunga sa scufundare încă nu s-a încheiat, suntem chiar ca acel vapor care mergea la Buenos Aires purtându-l la bord pe campionul mondial la șah, Czentovic, acel fiu al unui luntraș sărac dintr-un sat slav, lipsit de educație și de imaginație, fudul și lacom, dar cel mai bun din lume între pătratele șahului, provocat să se confrunte cu orgoliul nestăvilit al unor amatori, iar eu vă înțeleg metafora, domnule Zweig, știu cine este acel misterios călător care apare la bord, acel om care a scăpat de nazism jucând în contra celulei imediate, la nesfârșit, partide de șah în cap, știu prea bine ce vreți să spuneți, domnule Zweig, eu nu voi scrie ca acel ziarist din prima cronică la această carte în cel mai mare ziar german, eu nu voi scrie că la sfârșitul acestei cărți am rămas cu întrebarea “Ei, și?”, pentru că nu am rămas așa, eu vă voi spune că ecourile acelei lupte încă durează, deși prea puțini mai știu astăzi ce înseamnă o deschidere în șah, ba încă și mai puțini mai știu astăzi cum se face o închidere în șah și în viață, chiar așa, domnule Zweig, chiar așa.
