Scrisoare din Lisabona. Alex Leo Șerban – Memoria culturală
https://www.ziarulmetropolis.ro/scrisoare-din-lisabona-alex-leo-serban-memoria-culturala/

„(…) e suficient să urci o stradă pentru ca, întorcînd capul, să ţi se deschidă o privelişte ce-ţi taie respiraţia… E ca într-o gravură de Escher, unde te aştepţi să vezi oameni mergînd cu capul în jos pe străduţa de dedesubt. (…)” – Alex Leo Șerban. Îndrăgitul criticul de film ar fi împlinit, astăzi, 58 de ani. În amintirea lui Leo publicăm (via liternet.ro) una dintre nenumăratele şi savuroasele sale impresii de călătorii (scrisori)

Un articol de Petre Ivan|28 iunie 2017

Dragă Ionica,

ăsta e mai mult un pretext pentru a te convinge să vii la Lisabona. Aşa că va fi o scrisoare scurtă, dar cu multe poze ataşate – pentru că ştii cum se spune: o imagine face cît o mie de cuvinte. Iar o imagine din Lisabona face cît o mie de imagini din alte oraşe, pentru că Lisabona este – după mine – cel mai frumos oraş.

Cred că este a opta oară că vin aici, în acest loc care mi se pare tot mai mult că este de fapt un poem (şi nu doar pentru că Pessoa s-a născut şi a murit aici). Acum cîteva zile i-am vizitat casa – care e foarte albă şi care, de fapt, e mai mult o reinterpretare (cam aseptică, după gustul meu) a ideii de „casă-muzeu”: practic, sînt doar două încăperi – mici – cu mobilierul originar. Pessoa a locuit aici în ultima parte a vieţii, în timp ce casa în care s-a născut e chiar în faţa Operei („Teatro Sao Carlos”): să o vezi şi pe aia, neapărat! Şi ce bine se pricep lusitanii la monumente: statuia lui Pessoa, aşezată chiar la intrarea în acea clădire, este un corp de bărbat cu capul în chip de carte. Pentru un scriitor care şi-a inventat cel puţin trei heteronimi, mi s-a părut cel mai potrivit omagiu.

Dar peste tot, la Lisabona, lucrurile vechi sînt protejate, restaurate etc. În aceeaşi zi, coborînd dinspre Basilica da Estrela – mai jos de Campo de Ourique, unde e muzeul Pessoa -, am văzut un calcan de 4 etaje care era proptit şi „căptuşit” de o schelărie complicată, în spatele căreia muncitorii lucrau de zor: vor construi o casă nouă, dar vor folosi drept faţadă tot vechiul calcan! Mai toate clădirile sînt „Patrimonio do Estado”, iar faţă de acum doi ani – cînd fusesem ultima oară – oraşul arată mult mai curat şi mai renovat. Nu că pe mine m-ar fi deranjat „patina vremii”, dar ştiu şi eu că, oricît de pitoreşti, clădirile bătrîne trebuie restaurate, altfel se dărăpănează de tot…

Nimic, la Lisabona, nu e drept, totul pare oblic, înclinat, într-o rînă – de aceea, o să vezi, nici în poze nu poţi obţine paralele perfecte: liniile o iau unde vor ele, atrase parcă de un magnet invizibil. Străzile urcă şi coboară, pentru că Lisabona stă pe şapte coline (ca Roma, dar aici dealurile sînt mai abrupte). Iar lucrul cel mai ameţitor sînt perspectivele: e suficient să urci o stradă pentru ca, întorcînd capul, să ţi se deschidă o privelişte ce-ţi taie respiraţia… E ca într-o gravură de Escher, unde te aştepţi să vezi oameni mergînd cu capul în jos pe străduţa de dedesubt.

Unele colţuri or să-ţi amintească de Braşov, Sibiu, Sighişoara (scările, felinarele…). Diferenţa ţine din lumină (sublimă!) şi de prezenţa copleşitoare a fluviului (Tejo), care-i dau oraşului o incandescenţă şi o deschidere unice. Pe lîngă „punctele turistice inconturnabile” (Miradouro Santa Luzia, Castelo Sao Jorge, Praça do Comercio, Elevator de Santa Justa, Largo do Chiado, Rossio, Alfama…), mai sînt cîteva locuri care mie mi se par cel puţin la fel de fermecătoare – avînd şi avantajul că sînt mai puţin „bătute” de turişti: Largo da Graça (cu bazinul picotit din mijloc), Praça das Flores (cu cafeneaua „Pao do canella” (Pîine de scorţişoară) de-alături), Largo de Necessidades (cu o perspectivă panoramică asupra Podului 25 Aprilie), Calçada do Correio Velho (continuîndu-se cu Calçada de Conde de Penafiel) şi (mă repet, dar e la doi paşi de mine) Paço da Rainha…

Te aştept cu drag!

P.S. Cînd am făcut pozele de la Sta Luzia, o belgiancă citea Adieu Gary Cooper de Romain Gary;)

(Sursa: agenda.liternet.ro)

Foto: Lisabona – Alex Leo Șerban (agenda.liternet.ro)

05
/02
/15

Șase proiecții pentru public și presa internațională vor aduce povestea procurorului Cristian Panait, cea care a inspirat scenariul filmului De ce eu?, în regia lui Tudor Giurgiu, peste hotare, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Evenimentul începe astăzi, 5 februarie, și se va încheia pe 15 februarie, cel de-al treilea lungmetraj al lui Tudor Giurgiu fiind inclus în secțiunea Panorama Special.

04
/02
/15

Realizat după întâmplări reale şi având opt nominalizări la Premiile Oscar, „The Imitation Game” (Jocul Codurilor) prezintă povestea lui Alan Turing (Benedict Cumberbatch), matematician, criptanalist şi erou de război, pionier al tehnologiei moderne a calculatoarelor. Alături de un grup restrâns de specialişti, el a reuşit spargerea unui cod aşa-numit „de nespart” al maşinăriei Enigma a Germaniei, în al Doilea Război Mondial. 

03
/02
/15

Deși pare un scenariu apocaliptic, de fapt este vorba despre premiera filmului “Orașul câinilor”/ “White God”, câștigătorul Marelui Premiu al secțiunii Un Certain Regard la Cannes și propunerea Ungariei la Premiile Oscar 2015, în regia lui Kornél Mundruczó.

02
/02
/15

Lucian Boicu, un român stabilit în Canada, a lucrat la efectele vizuale ale filmului "American Sniper", de Clint Eastwood, un lungmetraj nominalizat la şase premii Oscar şi inspirat din povestea adevărată a lunetistului Chris Kyle.

02
/02
/15

Filmul românesc de scurtmetraj este prezent și anul acesta la Festivalul de Film de la Clermont-Ferrand (30 ianuarie – 7 februarie 2015) prin intermediul Asociației ESTE’N’EST, care organizează pentru a șaptea oară consecutiv standul românesc din cadrul marketului festivalului, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei.

02
/02
/15

În filmul "Chuck Norris vs. Communism", de Ilinca Călugăreanu, peliculă selectată în secţiunea competiţională World Cinema Documentary, la cea de-a 31-a ediţie a Festivalului Sundance, o generaţie întreagă se îndrăgosteşte de film, în epoca Războului Rece, scrie prestigioasa publicaţie IndieWire.

30
/01
/15

MARI FILME ROMÂNEŞTI UITATE „O lacrimă de fată” (1980), regizat de Iosif Demian, este unul dintre cele mai originale filme româneşti realizate în timpul comunismului, polemizând prin stilul său modern şi energic cu falsitatea care caracteriza cinematografia oficială a vremii.

29
/01
/15

Tenorul spaniol Placido Domingo va interpreta rolul principal în opera "Gianni Schicchi", de Giacomo Puccini, care va fi montată de Woody Allen pentru a marca, în această toamnă, cea de-a 30-a aniversare a Operei din Los Angeles.