EXCLUSIV „Playback“, în regia Iuliei Rugină, s-ar putea să fie cel mai bun documentar românesc pe care nu l-a văzut nimeni, asta pentru că Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) a alocat doar 5000 de lei pentru distribuţia filmului în cinematografe. Misiunea realizatorilor de a arăta filmul cuiva, oricui, devine aproape imposibilă.
Un articol de Dan Boicea|11 septembrie 2023
Iulia Rugină, regizoarea documentarului „Playback“, vorbește, într-un interviu acordat Ziarului Metropolis, despre dificultățile unui producător de a-și aduce filmul în sălile de cinematograf. Arată care sunt slăbiciunile și erorile din sistem și dă câteva note de speranță atunci când se gândește la o cinematografie românească în care lucrurile ar putea funcționa, o zonă cu zero toleranță la abuzuri și cu o legislație reformată, care să favorizeze creația autohtonă.
Ai făcut un documentar, „Playback“. Feedback-ul de la proiecțiile de până acum, din festivalurile unde ați fost invitați cu filmul, a fost excelent, la toate categoriile de vârstă. Cum veți face ca acest documentar să ajungă, însă, la un număr cât mai mare de spectatori?
Iulia Rugină: Cred că e nevoie de un pic de context pentru oamenii care, ca și mine acum 2 luni, nu știu cum funcționează tot procesul.
Ca regizor, faci un film. Cu sau fără finanțare de la Centrul Național al Cinematografiei. E făcut, e finalizat, e, cum se zice, „închis”.
După ce îl faci, încerci în general o selecție la un festival de film internațional, cu speranța că va fi selectat, va lua un premiu, se va vorbi de el, astfel că atunci când decizi să îl lansezi în cinema în România are deja în portofoliu niște atuuri care pot atrage publicul, pentru că asta îți dorești ca cineast în general, să îl vadă lumea și la tine acasă. Și peste tot.
Ai avut selecții la festivaluri sau nu, ai luat premii sau nu, tot îți dorești ca el să fie distribuit local în cinematografe, ca oamenii care vor să îl vadă să plătească bilet la cinema și să îl vadă. Sună foarte simplu, dar nu e. În momentul ăsta al vieții mele pot spune cu toată convingerea că e de o mie de ori mai greu decât facerea lui.
Ca să poți distribui un film în cinema ai nevoie de bani. Sunt foarte multe lucruri care costă. Copiile filmului și distribuirea lor către cinemauri, promovarea cu totul, premiera, oamenii care lucrează la asta. Cunosc în momentul acesta fiecare cost din fiecare categorie bugetară din planul de distribuție al unui film. Totul e costisitor. Evident nu la fel de costisitor ca producția lui, nici măcar comparabil, dar e costisitor.
Pe parte logistică intervine altă problemă. Nu știu cum e legea sau dacă există vreo lege sau reglementare, nu vreau să vorbesc prostii, dar ce știu sigur e că lanțurile de cinematografe din mall-uri sunt reticente la film românesc. Cu atât mai mult cu cât e documentar. Unele dintre ele percep pentru difuzarea lor o taxă obligatorie per ecran, taxă plătită cumva în gol de distribuitor, atâta timp cât sala rămâne goală de multe ori. E o strategie de business privat pe care nu am cum să o contest, deși nu sunt de acord cu ea. E de înțeles de ce într-un sistem capitalist filmele românești nu fac profit. Am auzit de atâtea ori de la spectatori fraza „eu nu merg la filme românești din principiu“ încât nici nu are sens să întru în cealaltă discuție legată de motivul pentru care se întâmplă asta. Se leagă de subiectul discuției, dar nu e momentul.
Deci mai rămân cinematografele mici, cele de pe vremuri, renovate sau nu, administrate de primării, România Film sau persoane juridice. Nu mai sunt multe în țară. Există orașe în care nu mai există niciun cinema. Altă discuție și asta.
Pe scurt, ai un film. Finalizat. Închis. Vrei să faci ca oamenii să îl vadă. Ce faci?
Și aici ajungem în prezentul lunii iunie 2023, în care toți distribuitorii mici sau mari de pe piața din România (cea descrisă mai sus) au refuzat să îl distribuie pe Playback. Un film fără selecții sau premii internaționale, fără staruri, fără vreun regizor super consacrat în spate, fără vreun subiect controversat sau măcar de actualitate, poate chiar un film foarte slab, artistic vorbind. Un film despre discotecile optzeciste și oamenii din ele. Până la urmă, obiectiv vorbind și privind în jur la ce se poate spune despre război, refugiați, drepturile omului și o grămadă de subiecte mult mai importante pentru omenire, cui i-ar putea păsa real de un film despre cum dansau unii în discotecile românești din anii ‘80? I-am înțeles pe toți. Iar acum, în septembrie 2023, îi înțeleg și mai bine. Nici eu nu aș distribui filmul ăsta, așa cum arată lucrurile pe piața din România.
Singurul motiv pentru care am decis să rup acest cerc vicios și să îl distribui singură, prin casa mea de producție/distribuție Zbang Film, este pentru că e al meu. Și pentru că am folosit nepotismul cu mine însămi. Zbang Film nu a distribuit niciodată niciun film. Zbang Film distribuie Playback pentru ca Zbang Film sunt eu și Playback e făcut de mine. Și, cel mai important, pentru că Zbang Film nu trebuie să supraviețuiască distribuind un film, pentru că nu e distribuitor, de fapt, nu face asta de obicei, nu trăiește din asta, nu face profit. E o situație excepțională. Zbang Film distribuie Playback numai și numai pentru că vrea ca acest film să fie văzut și pentru că altfel nu se putea.
În demersul ăsta al lui, Zbang Film a cerut sprijin pentru distribuție de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC), aceeași instituție a statului român care susține financiar producția de film, finanțată de statul român și responsabilă prin lege să susțină și distribuția de film românesc. Această instituție a statului român, condusă de Anca Mitran, prin Consiliul său de Administrație, format din Alexandru Vasile Oprean, Laurențiu Damian, Radu Nicoară, Ovidiu Răduleț, Mihai Ionescu și Adrian Bucă, a decis că sprijinul de distribuție pe care îl acordă este de 5000 de lei. CNC a decis, așadar, în 2019 ca acest film să fie făcut cu 70000 de euro, iar în 2023, când e finalizat, să fie distribuit cu 1000. Rotunjesc cifrele, dar sumele sunt publice pe site-ul instituției, dacă și când poate fi accesat, dacă și când ai răbdare să cauți documente în el. Pe scurt, CNC zice „îți dau mulți bani să faci un film. Nu-ți dau niciun ban să-l distribui. Vezi că ți-am dat bani degeaba? Vezi că faci filme degeaba pentru că nu le vede nimeni?” E o situație kafkiană, dacă vorbesc frumos. Pur și simplu imbecilă, dacă vorbesc urât.
Deci nu știu cum vom face ca acest film să ajungă la mulți spectatori. Ne vindem mașinile, casele, ne facem cont de only fans, cerșim bani pur și simplu. Nu știu să răspund la asta, jur! Dar este clar pentru mine că CNC pur și simplu sabotează distribuția de film. Doamna director general a declarat public că ea nu crede că documentarul ar trebui să fie difuzat în cinema. Deci explicabil e cu siguranță. Tolerabil nu.
Centrul Național al Cinematografiei nu e cum e Zbang Film firma mea. CNC nu e firma doamnei Anca Mitran. E o instituție a statului român care, în aceste cazuri, din punctul meu de vedere, e vinovat, prin Ministerul Culturii, de tolerarea unui abuz de putere, care pur și simplu distruge o industrie.
Iar faptul că închide ochii la asta de ani de zile îl face părtaș. Iar dacă oricine contestă ce am spus mai sus îl invit cu pixul în mână și tabelul Excel în față la orice fel de discuție în care pot susține cu argumente și dovezi ceea ce zic.
Și ce se va întâmpla până la urmă cu documentarul?
Playback VA FI distribuit în cinemauri (n.r. – din 19 octombrie 2023). În câte vom putea și cu cel mai mare sprijin de la persoane fizice și juridice care au fost și sunt alături de noi. Care nu vor profit, care încearcă să supraviețuiască. Și cărora le mulțumesc enorm. N-am vândut încă mașini, case și nici n-am cont de only fans. Dar bani am cersit și voi continua să cerșesc de la oameni care îi pot oferi. Nu e vorba de demnitate, am demnitate pentru o mie de vieți. Și nu e vorba despre mine sau despre Playback. E vorba că lupta asta se duce într-un sistem disfuncțional, abuziv și de neclintit. Și că ce ni se întâmplă nouă acum li s-a întâmplat multora înainte și va continua să se întâmple tuturor dacă nu sancționăm aceste nedreptăți.
Care sunt satisfacțiile pe care ți le oferă realizarea unui film de acest tip, dar și dezamăgirile pe care le descoperi lucrând, pe parcursul procesului, de la idee, la scenariu, filmare și distribuție?
Satisfacțiile sunt enorme și vin pentru mine în primul rând de la public, pentru care am făcut acest film. Reacțiile oamenilor când văd acest film sunt dincolo de ce m-am așteptat și asta e cel mai important pentru mine. Dezamăgirile cred că le-am detaliat mai sus. Frustrarea unui cineast care face un fllm pe care nu îl va vedea nimeni niciodată cred că e comparabilă cu o carte scrisă pe care nu o citește nimeni niciodată, cu o scrisoare trimisă pe care nu o primește nimeni niciodată, cu o invitație la dialog căruia nu îi răspunde nimeni niciodată.
Au fost foarte, foarte multe provocări în facerea lui Playback – de la bugetul foarte mic comparativ cu costurile pentru drepturile pe muzică, la dificultatea de a obține drepturile pe muzică, la pandemia care ne-a deturnat toată povestea, la multe altele. Dar atât timp cât el nu va fi văzut, toate de mai sus, pe care le-am depășit, sunt degeaba. Nici nu mai contează. Cui îi pasă despre ce dificultăți am avut eu fâcând un film pe care nu o să-l vadă nimeni niciodată? E ca și cum vorbesc și nu mă aude nimeni.
Ce ar trebui să se întâmple, în mod ideal, ca un asemenea film să aibă un destin fericit, să-și atingă scopul și să aibă impact?
Să existe mai multe demersuri pentru educarea publcului înspre ce înseamnă cinema. Șă existe o obligativitate a cinemaurilor de a difuza film românesc într-un procent mult mai mare decât până acum. Și să existe o instituție funcțională și competentă care manageriază asta. O reformă totală a CNC, o lege a cinematografiei schimbată. O conștientizare a faptului că se cheltuie bani aiurea pentru producția de film atâta timp cât nu se susține si distribuția lui. Nu sunt om de business deloc, dar mi se pare la mintea cocoșului. Susții facerea unui produs și apoi, după ce l-ai făcut, îl pui într-un sertar și te plângi că nu-l apreciază oamenii. Nu cred că e rea voință. Cred că e pur și simplu incompetență. Se pierd mulți bani. Se dă vina pe cineaști și pe public. Nu e vina niciunuia. E vina celor care sunt plătiți să facă asta și nu fac.
Cum ți-a venit ideea pentru acest film și cui îi e adresat?
Ideea mi-a venit când l-am întâlnit pe Sorin Lupașcu în 2015 și am aflat un million de povești de la el despre perioada discotecilor optzeciste și am simțit că pot, ca cineast, să le dau mai departe în forma unui film. Am crezut că e adresat oamenilor care au prins perioada discotecilor opteziciste în România – Disco Ring, discoteca CH din Iași, discotecile BTT de peste tot. Dar am văzut, după ce l-am făcut și l-am arătat oamenilor, că se adresează oricărui om care trăiește în România, fie că a trăit perioada aia, fie că nu.
Pentru că nu e, de fapt, un film despre discotecile optzecise, e despre felul în care ne-am format noi ca societate post comunistă, prin ochii unui om, Sorin Lupascu, care le-a trăit pe toate. E multă emoție pusă în Playback și bucuria mea cea mai mare e când ea ajunge la oameni. Și știu că marketing-wise e imposibil, că nu poți să atingi TOATE categoriile de vârstă. Dar din cele câteva proiecții sold out pe care le-a avut Playback și feedback-ul pe care l-am primit după, mă arunc să zic o aroganță. Playback se adresează tuturor oamenilor care au trăit în România. De-aia nu a prins în afară (că nu a prins), pentru că e doar despre noi, de aici.
Cu ce crezi că vei rămâne după acest film, ca om implicat în geneza lui, la nivel intelectual, emoțional?
În perioada asta a vieții mele, mi-e greu să vorbesc ca regizor al acestui film în pericol de a nu fi văzut. Nu mă deranjează să îl vadă 2 de milioane de oameni care să zică că e prost. Aș vrea să doar să îl vadă. Dacă l-ar vedea aș înțelege mai bine dacă e prost de ce e prost, pentru că aș avea feedback. Dacă nu-l vede nimeni, nu voi înțelege nimic. Și în general îmi doresc să înțeleg unde am greșit de la o majoritate, mai mult decat să îmi confirme câțiva oameni că am avut dreptate. Până acum, am simțit că e un film care bucură oamenii. Iar asta e cea mai mare satisfacție penru mine.
Trei lucruri pe care ți le propui să le faci mai bine la următorul film?
Ce n-o să mai fac niciodată:
- film documentar – pentru că e extrem de dificil. Iar asta nu face decât să îmi sporească respectul pentru colegii mei documentariști
- distribuție de film – pentru că e extrem de dificil. Iar asta nu face decât să îmi sporească respectul pentru colegii mei distribuitori
- toleranță în fața abuzurilor și neregulilor din instituțiile statului.
Îmi pare rău dacă sună a activism și instigare la luptă, dar serios, dacă continuăm să plecăm capul și să ne ghidăm după cea mai cretină baladă națională a poporului român, Miorița, (eu ceva mai aberant n-am citit în viața mea), așa o să continuăm la nesfârșit să ne plângem și să ne tot plângem și să ne tot plângem până ne îngroapă oaia aia năzdrăvană în strunga de oi și n-am făcut nimic.
