E interesant cum karma pieselor şi a spectacolelor de teatru se împleteşte uneori cu viaţa, în modalităţi pe care nici autorul piesei, nici cei care au pus în scenă spectacolul, nu au anticipat integral. Am văzut spectacolul Teatrului de Comedie, ”Suflete moarte” de Gogol (în dramatizarea unui alt rus genial, Bulgakov, şi versiunea scenică şi regia lui Vlad Cristache) în această perioadă cu profunde mişcări tectonice social-politice în România.
Un articol de Cristina Enescu Aky|9 februarie 2017
Piesa și realitatea au aceeași miză: moralitatea socială, corupția și parvenitismul fără limite umane sau divine al celor puternici, și modul în care indivizii și (prin ei) societatea se poziționează față de acestea. Teatrul nu e (doar) divertisment, in sensul de distracție-distragere de la realitate, ci este un loc, un timp și un limbaj prin care putem vedea, auzi, gândi și simți lucruri din realitate cu o detașare și plăcere care vitaminizează observatorul lucid din noi. Iar concluziile (care, în acest spectacol, sunt livrate la sfârșit într-un mod foarte direct), scenariile posibile și urmările lor sunt abordate în stricta lor dimensiune umană – cea mai importantă, de fapt. Un spectacol-aspirină, care merge unde ne doare și ne trezește din mahmureala cotidiană.
Spectacolul de la Teatrul de Comedie a avut premiera în octombrie 2016 și este unul de masă în sensul foarte bun al termenului. E inteligibil oricui, cu mecanisme artistice și sensuri accesibile de către orice tip de public. Un spectacol care amuză, pune pe gânduri, revoltă, eliberează, pune diferite lumini asupra unor realități și principii morale astfel încât să le putem privi, mai întâi, ca observatori. Iar din această postură relaxată și detașată, să vedem firele care conectează acest text magistral al literaturii ruse și montarea lui tragi-comică cu realitatea lumii noastre.
Așa cum oportun observa criticul de teatru Cristina Modreanu, teatrul politic este acel tip de teatru care abordează, în maniera specifică, unică a teatrului și artei, teme care ne privesc și preocupă pe toți. Piesa lui Gogol este frapant și dureros de actuală, mai ales pe aceste meleaguri de răsărit unde metehnele sunt tradiție istorică. Cred că acest spectacol se înscrie în curentul actualmente de mare interes al teatrului politic, atât prin caracterul (din păcate) universal și atemporal al textului cât și prin diferite elemente ale montării care bat spre realitatea noastră cotidiană.
Piesa este o hilară și grosolană colecție de caricaturi umane. Gogol credea puternic în capacitatea literaturii de a schimba suflete. Piesa l-a frământat intens, punându-și pentru totdeauna amprenta asupra spiritului său. Pe scurt, misteriosul și șarmantul cetățean Cicikov apare într-un oraș proincial și începe un dans al curtării diferitor persoane proeminente din societatea locală pentru a îi vinde sufletele moarte, adică țăranii iobagi decedați din proprietatea moșierilor. Recensămintele fiind foarte rare, adesea aceștia din urmă plăteau impozite și pentru mulți țărani morți de la ultima numărătoare. Tocmai pe aceștia vrea Cicikov să îi cumpere, pentru a lua apoi un credit mare în contul lor și a dispărea cu banii. Fost funcționar de stat dat afară pentru corupție, Cicikov vrea să exploateze această lacună a sistemului, dar se trezește în mijlocul unei umanități încă și mai bicisnice ca el. Principala boală mortală a umanității din om, setea de bani, are o grămadă de ”afecțiuni colaterale” aici: dezinteresul față de om atunci când acesta nu este o sursă de venit, pierderea demnității și a respectului de sine, pervertirea relației cu Dumnezeu, comunicarea vie dintre oameni, care devine doar căutare de informații prețioase, bârfă sau ceartă.
Scenografia spectacolului (Andu Dumitrescu, asistent Cezarina Iulia Popescu) e caricatural-macabră: practic o morgă ale cărei 13 sertare arată snapshot-ul unei umanități bolnave: oricum se plasează personajele în acest spațiu, mediul ne-bun care le conține este același. Decorul parcă anesteziază spectatorul de la început, obișnuindu-l cu grozăviile morale ce urmează. Cei 22 de actori creează o dinamică antrenantă, care recomandă spectacolul tuturor categoriilor de vârstă. Da, cred că și copiilor mai mari, pentru că a observa realitatea, dar și a râde de ea, sunt deprinderi care se învață devreme.
Dragoș Huluba (Cicikov), cu profilul lui chaplinian, creează dinamic tipul intrigantului șarmant pentru un scop. De-a lungul piesei, însă, în comparație cu celelalte personaje grobiene în perversitatea lor, Cicikov pare mic copil. Extrem de curtenitor dar și foarte rapid în a-i sări muștarul când nu iese pasiența, se mișcă, gesticulează și vorbește cu o vioiciune delicioasă, în spatele căreia întrezărim ușor viermuiala internă arivistă și lipsa sufletului. Ba parcă are oleacă de suflet, spre sfârșit, în comparație cu turma de suflete goale din gubernie, a căror dorință de înavuțire suplimentară este stârnită de solicitarea lui. Dar e doar un simulacru de suflet, iar noi râdem, glumim, iar apoi, contrar bancului, părăsim incinta teatrului gândindu-ne că, da, morala la final de piesă parcă era demodată, dar totuși ce facem cu grăuntele de adevăr din ea? Când e arestat, Cicikov ia chipul inocentul sacrificat în care recunoaștem orice politician spășit, imploînd, ca și el: ”Am jefuit eu pe cineva? Toți fură și se căpătuiesc, în afară de mine!”. Și cam așa e: Cicikov nu a furat practic pe nimeni. Moralitatea era de mult furată. În pielea lui Dragoș Huluba, actor cu vizibilă experiență (și) în exprimarea teatrală non-verbală (a fost ani buni membru în Compania Passe Partout a lui Dan Puric), te trezești că aproape compătimești cu el. Însă actorul, ieșit din pielea personajului la sfârșitul piesei, ne amintește că din răul acestor aparent mici perversități se plămădesc marile nimicnicii umane, care apoi înghit indivizi, familii, orașe și societăți întregi.
Nozdriov (Gheorghe Visu) e delicios în permanenta lui fierbere și vânzoleală, ba să joace cărți, ba să îi bage pe gât lui Cicikov câte ceva de vânzare, ba să îl demaște, ba să îl consoleze ulterior. E genul de om care se bate cu pumnul în piept și se alătură ușor unei cauze morale, doar pentru a o abandona pentru alta mai atractivă. E ”nașul” pe care și-l găsește parvenitul de Cicikov, și e teribil de desfătător să îl vezi pe păduchele de Cicikov pus în dificultate și scos din pepeni de un păduche mai cu blană (de vulpe). E personajul cel mai viu în spoiala sa de autenticitate. Măcar e capabil de entuziasm și de o brumă de principii morale, chit că de scurtă durată. Dialogurile lui cu Cicikov sunt dintre cele mai savuroase:
”Prietenește îți zic, te-aș spânzura, că ești șmecher.”
”Nu vrei cai? Îți dau câini. Nu vrei câini? Îți dau flașneta!”
Cicikov: ”Mă crezi prost?” – Nozdrinov: ”Nu, pramatie.”
”Cicikov, ești un porc. Știi că nu ai alt prieten mai bun decât mine.”
Diatribele în care se lansează Gheorghe Visu reinventează locul comun al discursului hamletian cu craniul în mână, dar într-un registru de un comic irezistibil, care amintește inevitabil de personajul extrem de savuros și colorat al lui State de România.
Selifan și Petrușka, vizitiul și lacheul lui Cicikov (Dan Rădulescu și Serban Georgevici) mânuiesc drezina cu graba melcului beat (vehicul ușor, asemănător unui vagonet, acționat manual cu ajutorul unei manete de-a lungul șinei de tren), râd la unison, dar nu știu de ce râd, beau de sting, îl îngână sau îl iau peste picior pe acsuns pe boier după cum le convine, și lipăie tacticoși din borcanul cu miere ca doi bondari. Intrările lor țin locul cortinei dar și al unor comentarii de subtext la evenimentele de pe scenă.
Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea) este famillia Adams dar fără pic de drag sau umor împărtășit între ei. Păruieli, formalisme care nu reușesc să ascundă o dinamică familială de tip ”Doamne ferește!”, agresivități pasive și active care necesită în mod clar tratament medicamentos – un unviers de oameni care încearcă cu disperare, și fără succes, să fie oameni-suflete și o familie vie. Doamna Manilov (Smaranda Caragea) e o combinație bufă de Pălărier Nebun și Regină din ”Alice” în stil burtonesque, iar părul ei e una din imaginile care vă vor marca în acest spectacol. Râdem, noi, râdem, dar vedem, de fapt, tușele îngroșate ale multor situații familiale pe care le cunoaștem și noi. Iar copiii (Vlad Bâzgă, Tudor Roșu), persoanelor care nu au încă copii le creează dubii serioase dacă chiar își asumă riscul să aibă asemenea plozi.
Pliușkin (Constantin Cojocaru) e o murătură la borcan, la propriu, tipologia bătrânului pe cât de avar și hapsân pe atât de destrămat fizic și moral. Spectatorii mai vâstnici probabil se amuză și în același timp se închină a ”Doamne, dă să n-ajung așa!”. Îți vine să te bucuri că dihania nu poate sări de pe scenă.
Korobocika (Ana Ciontea), mătușica cea habotnică, negociază prețurile cu Cicikov cu o foarte credibilă privire de pacient psihiatric.”Tatăl nostru care ești în Ceruri, dă-ne, dă-ne…!” e refrenul atâtor fals-credincioși care se înconjoară cu icoane dar nu păstrează în interior nimic din chipul Sfântului.
Ginerele lui Nozdriov, Mijuev (Bogdan Cotleț) e un amestec splendid de tâmpenie plată și sclipiri de inteligență ironică. Moșierul-măcelar Sobakievici (Dan Aștilean) e îngrozitor și comic și înconjurat de carcase de animale (un deliciu pentru vegetarianul din mine..) și genul tipic de moșier rus pe care mi-l imaginez mare la stat, vorbărie și nemernicie. E unul din acele puține personaje care au potențial moral, doar că îl pervertesc. Șeful poliției, Alexei Ivanovici (Constantin Florescu) e într-un fel de îți vine să dai telefon imediat la DNA să-l ridice. Iar când Guvernatorul (Ion Chelaru) anunță fanfaronic numirea unui nou guvernator – adică tot el, realitatea din afara teatrului coboară și mai vizibil pe scenă, iar lumii ălora morți li se opune lumea noastră, a celor care, cel puțin, vedem găunoșenia acestui tip de societate, și cum ea devine posibilă și puternică prin acceptul tacit al celorlalți.
Întregul univers al acestor oameni lipsiți de dinamica interioară a sufletului viu, captivi în manierismele, și interesele lor personale, este un loc final, fără evoluție sau schimbare, o batere a pasului pe loc ca în Infernul dantesc. Speranța pentru ei nu mai există, miza nu mai e decât pentru noi, spectatorii, spun Gogol și spectacolul. Sertarele frigorifice ale morgii sunt versatile precum ingeniozitatea omului pervers și interesat doar de câștig financiar: ele sunt uși, balcoane, rampe de intrare și tribune de discurs pentru diferite personaje. Căci, nu uităm nicio clipă, suntem la Teatrul de Comedie, iar spiritul Thaliei (muza comediei) nu ne lasă să cădem în abisul tragic.
E nevoie de teatru clasic, din marea literatură universală neperisabilă, e nevoie de umor și destindere prin haz detașat, e nevoie de actori talentați, susținuți de regie și scenografie, și e nevoie și de teme, pe scenă, care ne privesc și ne ating pe toți. Din toate acestea e câte puțin în ”Sufletele moarte” care prind viață pe scena Teatrului de Comedie din centrul Bucureștiului. Teatru care, cred, nu întâmplător e așezat perete în perete cu unul din sediile spitalului de recuperare medicală (INRMFB). Avem vitală nevoie să facem haz de necaz și să vedem realitatea urâtă prin lentila amuzamentului critic pentru a putea să putem merge mai departe.
Foto: Andrei Gîndac
