The Monuments Men. Film în căutarea unui regizor - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM „The Monuments Men“ nu este nici comedie, nici reconstituire istorică, nici film de război, ci doar o producţie convenţională cu (foarte) puţin din fiecare. O nouă ambiţie a lui George Clooney de a-şi transmite – şi ca regizor – viziunea despre America.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 februarie 2014

CRONICA DE FILM „The Monuments Men“ nu este nici comedie, nici reconstituire istorică, nici film de război sau de suspans, ci doar o producţie convenţională cu (foarte) puţin din fiecare. O nouă ambiţie a lui George Clooney de a-şi transmite – şi ca regizor – viziunea despre America.

Peste câteva decenii, când tinerii cinefili ai viitorului vor deschide dicţionarele virtuale de film, undeva la litera C vor da peste actorul, producătorul şi regizorul George Clooney. Iar scurta sa caracterizare, urmată de lista filmelor în care a jucat, ar putea începe astfel:

Una din vedetele hollywoodiene incontestabile ale perioadei 1990-2020, George Clooney a împrumutat diferitelor personaje pe care le-a interpretat, mai toate simpatice, carisma şi şarmul recunoscute. Remarcat încă din anii ’80 în numeroase seriale de televiziune, George Clooney a făcut în anii ’90 pasul spre marele ecran. Însă abia anii 2000 i-au adus cele mai importante roluri şi apropierea de premiile Oscar, dar şi colaborarea cu mari regizori ai momentului, precum Steven Soderbergh şi fraţii Ethan şi Joel Coen.

În aceeaşi perioadă devine şi producător, în special al unor filme cu tentă politică, socială sau istorică. În 2002 se lansează şi în regie. După un oarecare succes cu primele două filme realizate în această postură – „Confessions of a Dangerous Mind” (2002) şi „Good Night, and Good Luck” (2005) – au urmat eşecul cu „Leatherheads” (2008) şi două filme fără strălucire, „The Ides of March” (2011) şi „The Monuments Men” (2014).

Rămâne de văzut cum va continua cariera de regizor a lui George Clooney (care, în 2014, împlineşte 53 de ani), însă „The Monuments Men”/„Eroii monumentelor” are toate „şansele” să fie uitat rapid, în pofida prezenţei la Berlinală, unde a fost proiectat în afara competiţiei pentru a da glamourul necesar unui festival care are nevoie şi de atenţia publicului larg.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o trupă de curatori, arhitecţi şi specialişti în artă (bineînţeles, cam ramoliţi) este adunată de Frank Stones (George Clooney, cu un look care-l face să semene cu Clark Gable – mustaţă, cărare într-o parte, privirea şi zâmbetul corespunzătoare) pentru a veni în ajutorul armatei americane şi a recupera marile opere de artă pe care naziştii le adunau din Europa cucerită pentru un eventual muzeu personal al lui Hitler.

Operaţiunea, aprobată de preşedintele Roosevelt şi derulată în ultimii ani ai războiului, se încheie odată cu căderea lui Hitler şi prin salvarea a mii de obiecte de artă (majoritatea tablouri şi sculpturi celebre), ascunse de nazişti în mine din munţii Germaniei.

Însă regia este atât de ştearsă şi fără personalitate, încât Clooney pare să se fi mulţumit doar să apeleze la experienţa unui director de imagine ca Phedon Papamichael şi a unui compozitor ca Alexandre Desplat şi să adune câţiva prieteni (întâmplător, actori celebri ca el), să îi îmbrace corespunzător şi să îi lase să-şi etaleze reflexele cu care şi-au obişnuit publicul: Matt Damon, Bill Muray, John Goodman, Cate Blanchett, Jean Dujardin sau Bob Balaban.

Inspirat dintr-o carte şi din fapte reale, filmul abundă în poncife redate ilustrativ sau pur şi simplu declamate de personajul lui Clooney – despre cât de răi erau naziştii şi Hitler, despre cât de importantă este arta pentru identitatea umanităţii, despre ororile războiului, despre mesianismul american.

Tensiunea este minimă (conflictele sunt rezolvate în grabă), iar umorul – anemic (personajul lui Damon vorbeşte stricat franceza, pantagruelicul Goodman arată şi se mişcă caraghios în uniformă de militar, Murray îşi pune la bătaie mimica de personaj aiurit).

Se simte dorinţa lui Clooney de a realiza un film în bătrânul stil clasic al unor decenii hollywoodiene demult apuse, însă „The Monuments Men” ar fi avut nevoie de un zvâc regizoral care să-l scoată din amorţeala sa nici măcar calofilă.

INFO