Inovatoare, uimitoare şi seducătoare. Cele mai bune filme străine ajunse în 2014 în festivalurile tot mai numeroase din România demonstrează că cinematografia de autor nu a murit, aşa cum jubilează scepticii. Este încă în plină formă. Trebuie doar s-o descoperim.
Un articol de Ionuţ Mareş|14 decembrie 2014
Realizarea topului, publicat recent, al celor mai îndrăznețe filme străine ajunse în cinematografele din România a fost o provocare relativ ușoară. Numai în cazul câtorva producții a existat și regretul că nu au prins clasamentul primelor zece. Asta pentru că oferta din săli a fost restrânsă, deși mai consistentă ca în alți ani.
Citiți și: Top Ziarul Metropolis: Cele mai bune filme străine ale anului (în cinematografe)
La topul celor mai bune filme prezentate în festivalurile din România, selecția se complică, până într-atât încât nuanțele au fost chemate să facă diferența.
Sarcina ce ar trebui să cadă pe umerii distribuitorilor și ai unei rețele solide de cinematografe de stat a ajuns să fie preluată de tot mai numeroasele festivaluri, gale, zile sau săptămâni ale filmului, care au acaparat puținele săli dotate corespunzător.
În București, în lunile de primăvară și toamnă, cu prelungiri chiar vara și iarna, se desfășoară aproape săptămânal câte un eveniment cinematografic. Uneori chiar două în același timp, cum s-a întâmplat cu festivalurile de film francez și de film german din această toamnă.
Festivalurile s-au înmulțit și în orașele mai mici. Prin urmare, posibilitatea de a vedea, nota bene, la cinema (sau în spații cât mai apropiate de o sală de proiecție adecvată) câteva dintre cele mai importante filme noi a crescut semnificativ în ultimii ani. Festivalurile ajung să îndeplinească astfel un esențial rol de educație cinematografică, de împărtășire a ceea ce pot oferi mai bun cineaștii momentului.
Ele au și avantajul de a fi evenimente în sine (doar una-două proiecții pentru fiecare film, promovare media, atmosferă cool, invitați speciali), ceea ce atrage automat un public mai numeros.
Din zecile de filme noi care ajung să fie proiectate în toate aceste sărbători ale cinematografiei, cu siguranță sunt multe cele care merită semnalate. Practic, fiecare cinefil își poate alcătui propriul top, pe baza a ceea ce a văzut, a sensibilității, culturii și gusturilor sale cinematografice. Aceasta este, indirect, și invitația noastră.
Topul Ziarul Metropolis, realizat exclusiv din filme proiectate în festivaluri în orașe din România, și-a propus să panorameze un peisaj complex și solicitant și să aducă în atenție câteva dintre cele mai puternice realizări ale anului (inclusiv un film de animație și unul de nonficțiune). Bineînțeles, unele dintre filmele de prin festivaluri au ajuns apoi să fie lansate în cinematografe, astfel că au fost luate în considerare la recentul top dedicat lor.
Criteriile care au stat la baza selecției au fost, pe de o parte, îndrăzneala și talentul unor cineaști de a ieși din tipare, de a revigora discursul vizual, și, pe de altă parte, forța altora de a pune la bătaie idei incitante și narațiuni solide sau, de ce nu, emoționante, chiar dacă înscrise în tipare care nu se îndepărtează de un oarecare clasicism.
Baza de zeci de lungmetraje de la care s-a pornit în realizarea clasamentului a lăsat pe dinafară, inevitabil, câteva filme potențial de top, care au fost ratate și care rămân astfel a fi recuperate de acum înainte. Dintre ele trebuie amintite: „The Tribe” – de Myroslav Slaboshpytskiy, „Mr. Turner” – de Mike Leigh, „Love is Strange” – Ira Sachs, „Aimer, boire et chanter” – de Alain Resnais sau White God” – de Kornél Mundruczó. Există de multe ori limite în tentativa de a ține pasul cu tot ce apare relevant. Sunt însă mult mai multe filmele văzute care au impresionat, dar care nu și-au găsit loc pe lista scurtă.
Unele dintre filmele selectate în clasament vor intra și în cinematografe în următoarele luni, astfel că au șanse să se regăsească și în topul de anul viitor al filmelor din sălile de cinema. Cu atât mai bine. Altele vor mai face turul festivalurilor pe la noi. Unele, însă, nu.
Pe de altă parte, au existat câteva filme care au stârnit atenția criticilor din afară și care nu au ajuns în niciun festival și în niciun cinematograf din România. Unele o vor face în 2015, așa cum este cazul așteptatului „Mommy”, al extrem de tânărului și uluitor de talentatului cineast canadian Xavier Dolan (născut în 1989). Altele, cum ar fi spectaculosul „Unde the Skin”, de Jonathan Glazer, ar putea fi recuperabile doar din surse alternative.
Nu pretindem că topul este perfect, dar putem garanta că fiecare dintre cele 10 filme alese (plus cele trei mențiuni) este special, ofertant și capabil să rămână în memoria cinefilă. Toate au acea calitate pentru care îndrăgim cinemaul – forța de a seduce.
Mențiuni
Cele trei filme din această mini-secțiune au fost alese pentru extraordinara lor îndrăzneală formală, capabilă să impulsioneze încrederea în capacitatea cinemaului de a reflecta asupra propriilor mijloace de expresie.
Fish and Cat (2013) – Shahram Mokri
(Transilvania International Film Festival – TIFF)
Indiscutabilă reușită, acest lungmetraj iranian minimalist și aproape hipnotizator este construit dintr-un singur plan-secvență în care diverse personaje interacționează într-o tabără în jurul unui lac, la marginea unei păduri unde se petrec lucruri stranii. Nimic foarte spectaculos până aici. Doar că, în această curgere a narațiunii fără nicio tăietură de montaj, timpul, așa cum îl simțim de obicei, este aruncat în aer și scapă percepției obișnuite, reale sau cinematografice. Și lasă locul doar câtorva momente, fiecare fiind reluat de mai multe ori din perspectiva a diverse personaje. O provocare – pentru actori, pentru regizor și, mai ales, pentru spectatori.
The Strange Little Cat (2013) – Ramon Zürcher
(Bucharest International Film Festival – BIFF)
Acest misterios debut despre o aparent banală zi din existența casnică a unei familii germane este o subtilă lecție de regie. Prin cadre fixe și prin numeroasele poziționări ale camerei de filmat într-un mic apartament, tânărul cineast oferă un revigorant exercițiu de comprimare a spațiului. Însă reușita filmului constă în ideea, perfect servită vizual, că lumea animalelor de companie și cea neînsuflețită a obiectelor casnice pot căpăta, în fața obiectivului, aceeași importanță ca cea a oamenilor. Totul se contopește într-o infra-realitate fin coregrafiată.
Adieu au langage 3D (2014) – Jean-Luc Godard
(Les Films de Cannes a Bucharest)
La câteva decenii după ce a revoluționat felul de a face filme, veteranul Jean-Luc Godard lansează o provocare la fel de ambițioasă. Cu acest nou film-eseu al său, cineastul franco-elvețian deturnează tehnica 3D-ului, pe ale cărei posibilități nebănuite le exersează fără prejudecăți și inhibiții. Totul este posibil la Godard, inclusiv prezentarea lumii din perspectiva unui câine. Un film special – senzorial și intelectualist în același timp.
Top 10 Ziarul Metropolis: Cele mai bune filme străine ale anului (în festivaluri)
10. The Wind Rises (2013) – Hayao Miyazaki
(Anim`est)
Ultimul film al maestrului japonez al animației Hayao Miyazaki face parte dintr-o specie rară, pe cale de dispariție. Bazat pe o narațiune de un clasicism frapant, „The Wind Rises”, povestea unui vizionar al aviației în jurul celui de-Al Doilea Război Mondial, manipulează, cu siguranță, emoțiile spectatorilor. Însă o face într-atât de onest și deschis și printr-un limbaj al animației creativ și exuberant, încât nu te poți supăra pe Miyazaki. Ci doar să te lași fermecat de măiestria sa, care face ca limitele genului să devină irelevante.
9. Maidan (2014) – Serghei Loznița
(Astra Film Festival, Les Films de Cannes a Bucharest)
Mulțimea (revoluționară), surprinsă într-un moment istoric , este personajul central al noului film de nonficțiune al regizorului ucrainean. Loznița elimină orice comentariu din off și oferă doar, la intrarea în câte o nouă etapă a evoluției protestelor de acum circa un an de la Kiev, unele informații scrise, repere necesare unei minime contextualizări.
În rest, spectatorul este lăsat să urmărească liber dinamica mulțimii, surprinsă prin cadre largi și fixe, unele care durează minute în șir, fără a li se aplica vreo tăietură de montaj, vreo intervenție auctorială majoră la nivelul imaginii. Camera se erijează astfel într-un spectator cât mai obiectiv și distanțat, la propriu și la figurat, dornic să admire, din cât mai multe unghiuri, forța „maselor”, eroismul în fața nedreptăților, solidaritatea și demnitatea unui popor care încearcă să-și atragă istoria de partea sa.
Imagine din filmul „Amour Fou“
8. A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014) – Roy Andersson
(Bucharest International Experimental Film Festival – BIEFF)
Ultima parte a unei trilogii începute în 2000, noul film al nonconformistului cineast suedez Roy Andersson este o meditație, ludică și absurdă, asupra vieții. Personajele sale trăsnite și caricaturale sunt niște depresivi, niște pierzători incurabili și ridicoli, și numai situațiile comice inclasabile pe care Andersson le construiește cu stil (prin cadre fixe și cu o mizanscenă mereu surprinzătoare) le fac să nu devină demne de milă. Un exemplu de cum dramatismul se dizolvă în umor amărui.
7. Leviathan (2014) – Andrei Zviaghințev
(Les Films de Cannes a Bucharest)
Noul film al lui Andrei Zviaghințev este o alegorie. Una despre puterea discreționară și impunisabilă, ale cărei victime, oamenii simpli, par a-și avea propria parte de vină pentru lumea decăzută și damnată în care trăiesc. Din această perspectivă, Zviaghințev este un moralist, unul care lasă însă deschisă posibilitatea salvării, odată ce efectele trecerii Leviatanului se vor fi estompat.
6. Force Majeure (2014) – Ruben Ostlund
(Les Films de Cannes a Bucharest)
La fel ca în restul operei iconoclastului regizor suedez (din păcate puțin cunoscut), o banală întâmplare, dar cu consecințe potențial tragice, dă peste cap existența aparent liniștită a personajelor, în acest caz o frumoasă și tânără familie de suedezi – tatăl, mama, băiatul, fata – aflată în vacanță la schi în Alpii Francezi. Ostlund amestecă într-o combinație explozivă absurdul, sarcasmul și umorul cu multe pete de negru. Și surprinde în același timp ridicolul pe care îl poate atinge omul.
5. Winter Sleep (2014) – Nuri Bilge Ceylan
(Les Films de Cannes a Bucharest)
Ceylan mizează în primul rând pe dialoguri în această decortificare lentă (de trei ore şi un sfert) a unui suflet suferind, arid ca peisajul stâncos, dar de o frumuseţe specială, pe care camera de filmat ni-l oferă privirii prin cadre largi şi picturale, cărora fragmentele de sonată la pian de Franz Schubert şi zăpada dinspre final le adaugă o tuşă elegiacă dezarmantă. Ceylan exploatează bagajul istoric şi simbolic al ţinutului în care a filmat pentru a conferi poveştii sale universale o încărcătură mitică, pentru a extrage esenţa umanului dincolo de timpul istoric. „Winter Sleep” este un grandios poem vizual al stărilor sufleteşti.
4. Amour Fou (2014) – Jessica Hausner
(Les Films de Cannes a Bucharest)
Suprapunere exemplară între formă și conținut. Fiecare cadru este un expresiv tablou de epocă, fără a lăsa însă impresia de artificialitate. Destinul tragic al poetului german romantic Heinrich von Kleist – într-o perioadă în care sentimentele erau mai greu de exprimat din cauza constrângerilor sociale și morale, iar trăirile artistice determinau existența însăși – este inspirat pus în scenă de scenarista și regizoarea austriacă Jessica Hausner, cu un exemplar simț al echilibrului.
3. La danza de la realidad (2013) – Alejandro Jodorowsky
(Bucharest International Film Festival – BIFF, Bucharest International Experimental Film Festival – BIEFF)
Film unicat, puternic autobiografic, ludic și elegiac deopotrivă, „La danza de la realidad”, revenirea la regie după aproape 25 de ani a inclasabilului cineast chilian Alejandro Jodorowsky, este o rememorare ieșită din tipare a unei vieți și a unei opere dedicate experimentării, căutării miraculosului în banalitatea existenței. Un film reconfortant și o sensibilitate artistică specială.
2. P’tit Quinquin (2014) – Bruno Dumont
(Les Films de Cannes a Bucharest, Festivalul Filmului Francez)
Fals policier și capodoperă a burlescului, această miniserie de patru părți (realizată inițial pentru televiziune) despre investigarea unor crime într-o zonă rurală din Franța nu doar că aruncă în aer stilul rugos exersat de Bruno Dumont până acum, o „bombă” (Cahiers du Cinema) la care nu se așteptau nici cei mai buni cunoscători ai operei sale marcate de puneri în scenă întotdeauna deranjante. Dar aduce în prim-plan personaje de un comic incomod (în frunte cu un comisar-șef cu adevărat memorabil) și construiește o lume la instersecția dintre absurd și nebunie.
1. Boyhood (2014) – Richard Linklater
(Transilvania International Film Festival – TIFF)
Un pariu riscant lansat de Linklater, iremediabil interesat de a surprinde urmele pe care trecerea implacabilă a timpului le lasă asupra fizicului și sentimentelor oamenilor. Cineastul american filmează, prin intermediul câtorva zile pe an, evoluția (în special) a patru personaje (și implicit a patru actori) pe parcursul a 12 ani comprimați în final în ceva mai puțin de trei ore de film.
„Boyhood” are, prin urmare, și apăsate accente de documentar – suprinde deopotrivă transformarea a doi copii (Ellar Coltrane și Lorelei Linklater, fiica cineastului) și rafinarea stilului de joc și îmbătrânirea a doi cunoscuți actori (Ethan Hawke și Patricia Arquette). Nimic spectaculos – după regulile narative clasic-comerciale – nu pare a se întâmpla în, totuși, emoționantul film de ficțiune al lui Linklater, asta dacă a înregistra scurgerea vieții poate fi considerat puțin lucru.
