Ultima noapte a lui Richard Burton
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-noapte-a-lui-richard-burton/

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morţii: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roşu galez şi împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.

Un articol de Monica Andronescu|31 iulie 2020

Cu un an înainte, a jucat cu Elizabeth Taylor, fosta soție, în spectacolul „Private Lives” de Noel Coward. Producția n-a fost privită cu ochi buni și nu s-a jucat mult, fiind considerată o strategie de marketing. A fost ultima dată când actorul a călcat pe scenă.

La extreme, nu între extreme, asemenea colegului la fel de faimos Peter O’Toole, ciudățenia care a fost Richard Burton, „acest perfecționist monstruos și spirit tulburat”, cum l-a descris Laurence Olivier, al cărui succesor a fost considerat, și-a trăit multele vieți în mai puțin de șaizeci de ani. De la optsprezece ani, când a debutat pe scena londoneză, și până la ultimul rol, jucat patruzeci de ani mai târziu, și-a pus în joc atuurile, risipindu-și talentele cu o noblețe din altă epocă, păstrând mereu masca, sfidând mereu eticheta, câștigând o mulțime de premii – BAFTA, Tony, Globul de Aur –, dar nu și Oscarul, pentru care a fost nominalizat de șapte ori. Și pe scenă, și în afara ei, și-a trăit povestea plină de legende (unele se numeau John Gielgud, Paul Scofield, Greta Garbo, Ava Gardner, Humphrey Bogart), începută cândva, de mult, într-o orășel cenușiu de mineri din Țara Galilor. Secolul XX va rămâne în istoria artelor și secolul lui Richard Burton, actorul cu o voce unică, cu un volum de Shakespeare în buzunar, lângă sticla de whisky.

Povestea actorului intrat în legendă, sfâșiat între eul social și tulburatul eu intim, a început cândva, într-un secol de-acum deja istorie, într-un deceniu agitat, într-o familie oarecare dintr-o localitate minieră din Țara Galilor, care nu cunoștea gustul succesului de niciun fel. „Fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei”, scria Lev Tostoi, iar familia în care s-a născut Richard Burton în 1925 nefericirea însemna și sărăcie. Începutul stă sub semnul banalului care nu anunță nimic. Richard Walter Jenkins, mai târziu Richard Burton (după numele profesorului care l-a adoptat și l-a salvat), a fost al doisprezecelea dintre cei treisprezece copii ai unui cuplu din clasa muncitoare și a rămas fără mamă la doi ani. Copilărie cenușie, petrecută lângă sora mai mare, din ce în ce mai departe de tatăl posedat de patima jocurilor de noroc, tată la a cărui înmormântare, survenită peste zeci de ani, nici nu va veni. Richard are farmec, dar nu și înclinații speciale.

La început a fost sportul: rugby, crichet sau tenis de masă. În plus, o vagă sclipire de talent la mânuirea vorbelor, observată de un profesor ca-n povești, Philip Burton, personaj-cheie în drumul viitorului actor spre înălțimile pe care avea să ajungă. Ceva încrâncenare, căci adolescentul Richard trebuia să-și câștige existența livrând ziare abonaților din localitate și mesaje de la o casă la alta sau curățând grajduri. Fumatul făcea deja parte din viața lui, iar alcoolul îl atrăgea și el.

Atracția inexplicabilă pentru poezie, evident needucată, ia proporții într-un mod vag, care nu pare să dea roade. Și totuși, peste câțiva ani, Richard avea mereu la el un dicționar englez, un dicționar de citate celebre și un volum cu piesele lui Shakespeare. Peste și mai mulți ani, știa pe de rost sonetele lui Shakespeare și susținea că ar învinge pe oricine la un concurs de recitat, iar cu o noapte înainte de a muri citea din Robert Browning. Înconjurat de cărți vechi și noi, rarități și ediții ieftine, actorul își va trăi viața tumultoasă alături de acest obiecte indispensabile, obiecte pe care contemporanii, ingrați ca și posteritatea, uită să le reamintească alături de sticlele de vodcă și whisky și de pachetele de țigări, fumate, în medie, trei pe zi, o viață întreagă.

O bursă de șase luni primită la Colegiul Exeter de la Oxford i-a schimbat viața adolescentului care povestea mai târziu că la momentul începutului prefera să joace crichet în loc de „Hamlet” la Old Vic. BBC a fost prima rampă de lansare. După ea au urmat teatre mediocre, la Londra și la Liverpool în anii de căutare care au precedat activitatea lui în Forțele Aeriene Regale.

Nu va trece mult și prezența lui scenică va hipnotiza și partenerii de joc, și publicul. Peste ani, celebrul actor John Gielgud, cu care a lucrat, l-a descris astfel: „Era serios, fermecător, îngrozitor de talentat. A ales însă o cale mai degrabă nebunească de a renunța la cariera în teatru pentru a deveni un star de cinema celebru în toată lumea. Era incredibil de bun și de generos cu oamenii”.

La teatru, unde magnetismul lui s-a văzut prima dată, firea vulcanică, frumusețea și mai ales vocea l-au scos imediat din anonimat. Iar cartea câștigătoare a fost Shakespeare. În umorul lui, uneori subtil, alteori deocheat, Richard Burton, „o combinație între un țăran și un poet”, cum l-a numit mai târziu un critic, s-a regăsit. „De fapt, îmi place reputația mea de geniu răsfățat, venit din mocirla galeză, bețiv și fustangiu. E o imagine mai degrabă atrăgătoare”, spunea actorul peste zeci de ani, adăugând, nu fără să braveze, că nu cunoaște regretul. Da, o imagine care te trimite cu gândul la câteva personaje shakespeariene, o lume care i-a rămas mereu aproape actorului.

În 1947, obținea primul rol într-un film: „The Last Days of Dolwyn”, peste câțiva ani se căsătorea cu Sybil Williams, apoi se ducea prima dată la Hollywood să joace cu Olivia de Havilland în succesul „Verișoara mea, Rachel”, după aceea se întorcea pe scena londoneză. La Old Vic, Hamlet-ul lui a lăsat criticii fără cuvinte în 1953, ca și compozițiile pe care le-a făcut în rolurile Iago sau Coriolan. În 1964 a jucat iar Hamlet în regia lui John Gielgud, a primit a treia nominalizare la Premiul Tony și a avut 163 de reprezentații în cea mai longevivă montare cu „Hamlet” de pe Broadway.

Teatru, unde se bucură de aprecierea lui Laurence Olivier, teatru radiofonic și film, unde fascinează fără încetare. Actoria devine din ce în ce mai solicitantă, contractele sosesc pe bandă rulantă, actorul lucrează din ce în ce mai mult, câștigă din ce în ce mai mult, întreține financiar din ce în ce mai mulți membri ai nefericitei familii galeze, face cuceriri amoroase, trăiește într-un ritm amețitor… Rolul din musicalul „Camelot” din 1960 îi va schimba iremediabil viața, aducându-i primul contract cu 20th Century Fox pentru filmul „Cleopatra”, care-l va aduce față în față cu Miss Taylor, Elizabeth Taylor.

Urmează divorțul lui și divorțul ei și o căsătorie făcută în mare viteză, căci timpul îi alerga din urmă. Viața se face roz, e traversată de furtuni pasionale, aduce iahturi, diamante, case de lux, imagini glamour, colaborări mai mult sau mai puțin reușite pe ecran și pe scenă. Cuplul e măcinat de demoni, cum vor arăta mai târziu scrisorile lui, multă vreme necunoscute, și biografiile ei, făcute din mărturisiri mai voalate sau mai îndrăznețe. Apele tulburi ale mariajului ascund pericole și capcane și în ele au căzut de multe ori cei doi parteneri. „Pot să fug de ea o mie de ani, că tot fetița mea rămâne. Iubirea noastră e atât de năbădăioasă, că putem și să ne dăm foc unul altuia!” – spunea actorul, după al doilea divorț de Elizabeth Taylor. Despre povestea lor, consemnată în istorie, au curs râuri de cerneală. Iar sfârșitul ei n-a existat, de fapt, niciodată: cu trei zile înainte de a muri brusc, la 58 de ani, Richard Burton i-a scris o scrisoare acasă la el, la Celigny, în Elveția, și i-a trimis-o acasă la ea, în Los Angeles. Când a ajuns scrisoarea, actorul, căsătorit între timp cu o altă femeie, murise, iar scrisoarea pierdută, de fapt ținută secret, avea să dispară odată cu trupul fără viață al lui Elizabeth Taylor.

În ultimul deceniu al vieții, după ani lungi de interminabile sticle cu alcool, pachete de țigări, violențe stârnite din nimic, gesturi teribiliste făcute în intimitate sau în văzul lumii, după nenumărate aventuri amoroase cu colege de breaslă care nu-i pot rezista galezului cu ochi albaștri care vine prea des beat la filmare, urmează și destule filme de mâna a doua, încă o căsătorie, cu Susan Hunt, multe calmante și ceva cure de dezalcoolizare. Hedonist, Richard Burton trăiește clipa, savurează gloria, știe că ea e un balon de săpun, dar se bucură de senzațiile plăcute pe care el i le aduce. Face acte de caritate, deloc interesante pentru presa din epocă, avidă să pătrundă în alcov, scrie o carte, „A Christmas Story”, unde se trezește la viață copilăria unui băiețel orfan din Țara Galilor, care-l așteaptă pe Moș Crăciun. Continuă să țină jurnalul început la 14 ani și sfârșit odată cu sfârșitul zilelor, citește zile întregi fără să iasă din casă, călătorește în locuri exotice, critică politica Marii Britanii. După o absență de doisprezece ani, pe scenă se întoarce în 1976 să joace într-o adaptare după „Lolita” lui Vladimir Nabokov și câștigă un Premiu Tony pentru cel mai bun actor. Face și filme mediocre, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Privește înapoi cu mânie”, „Noaptea iguanei”, „Becket”, „Ziua cea mai lungă”, „Femeia îndărătnică” rămânând reușitele lui spectaculoase. Premiile vin unul după altul. Suferă de ciroză și de alte afecțiuni, dar nici nu-și poate închipui viața fără alcool. E unul dintre cei mai bine plătiți actori din istorie, milioanele curg gârlă, dar și durerile la fel. E încă tânăr, la fel de pătimaș, furios ca tinerii aceia din teatru și film împreună cu care a crescut, a gustat gloria, are lumea la picioare. Și totuși…



20
/07
/16

Principesa Margareta, Florin Piersic, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Dorel Vişan, George Ivaşcu, Alexandru Arşinel, Ion Besoiu, Mihai Măniuțiu, Corina Șuteu şi numeroase alte personalităţi culturale deplâng dispariţia inegalabilului actor Radu Beligan, decedat astăzi, la Spitalul Elias, la vârsta de 97 de ani.

20
/07
/16

"Aproape fiecare fată se îndrăgosteşte de bărbatul nepotrivit; presupun că face parte din maturizare." - Natalie Wood,- Într-o zi de 20 iulie (1938) se năştea una din frumuseţile clasice ale Hollywood-ului.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

29
/06
/16

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii locuitori, meserii dispărute, amintiri despre clădiri care nu mai există.

27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

17
/05
/16

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.