Teatrul Naţional Radiofonic prezintă în premieră absolută, joi, 15 aprilie 2021, de la ora 19.00, la Radio România Cultural: „Ultima rază” de Constantin Venerus Popa.
Un articol de Liliana Matei|12 aprilie 2021
Adaptarea radiofonică: Ion Costin Manoliu. Regia artistică: Toma Enache..
În distribuție: Gabriela Popescu, Mircea Rusu, Vlad Zamfirescu, Alexandru Georgescu, Constantin Cotimanis, Constantin Florescu, Pătru Gavril, Adrian Păduraru, Orodel Olaru, Ion Costin Manoliu, Toma Enache, Remus Stănescu. Regia de montaj: Florin Bădic. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea.
Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu.
Redactor și coordonator de proiect: Magda Duțu.
Spectacolul radiofonic „Ultima rază”, este realizat în cadrul proiectului Dramaturgi români contemporani, după piesa omonimă a dramaturgului Constantin Venerus Popa, colaborator al Teatrului Național Radiofonic, începând cu anul 2006.
Subiectul este inspirat de evenimente reale și aduce în prim-plan, personalități ale istoriei României: Regina Maria, Regele Carol al II-lea, Prințul Nicolae, diplomatul și omul politic Constantin Argetoianu, aghiotantul și secretarul particular al Reginei Maria, generalul Eugen Zwiedineck, episcopul romano-catolic Anton Durcovici, istoricul, criticul literar, ziaristul, dramaturgul, parlamentarul, prim-ministrul Nicolae Iorga, ziaristul Grigore Malciu, fost director şi co-proprietar al cotidianului „Informaţia zilei” din Bucureşti, unde a publicat în 1943, celebrul pamflet intitulat Baroane, scris de Tudor Arghezi contra baronului Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei hitleriste la Bucureşti.
Acțiunea se petrece într-un spațiu concentraționar – Închisoarea Jilava, Fortul 13, Celula nr.8, anii 1950–1951, cu trimiteri în anul 1931, la Palatul Regal, unde sunt reliefate, pe de o parte, relația dură, tensionată, între Regele Carol al II-lea, fratele său, Prințul Nicolae și Regina Maria, în ultima perioadă a vieții sale și pe de altă parte, relația sentimentală, cu totul specială, dintre regină și aghiotantul său, generalul Zwiedineck.
„Suntem datori să ne cunoaştem istoria. Tudor Vianu spunea: Avem nevoie şi de adevărurile triste şi amare, pentru că ele ne îndeamnă să luptăm pentru modificarea lumii în care astfel de adevăruri pot apărea. Ghidat de această idee, am pornit la scrierea piesei Ultima rază. Un demers dificil, pentru că într-o piesă de teatru trebuiau împletite date certe din biografia unor personaje reale, evenimente relatate din mai multe surse, cu imaginaţia autorului. Împreună cu documentarea extrem de serioasă, cu găsirea unor momente de maximă relevanţă din noianul de amintiri ale unor personaje, cu abordarea unor evenimente relativ necunoscute publicului larg şi chiar contestate de unii, am alăturat ceea ce face orice scriitor: imaginaţia. Niciun moment însă aceasta nu îşi este suficientă sie însăşi, nu este împletită gratuit în intriga piesei şi nu face rabat de la existenţa în bibliografie a elementelor certe. Ca şi Nicolae Iorga, aş putea şi eu să afirm că: Aş fi vrut să am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr. Este drept că adevărul teatrului nu este acelaşi cu adevărul vieţii, dar credibilitatea unui text dramatic este un element extrem de valoros, iar eu asta am urmărit. Cei care vor asculta piesa să fie pătrunşi de senzaţia de real, de forţa de sugestie a replicilor, de sentimentele „retrăite” de personaje, de suferinţa, durerea şi deznădejdea celor închişi în Fortul 13 al Închisorii Jilava, condamnaţi de un regim inuman la chinuri posibile probabil doar în Iad.
Deţinuţii îşi păstrează însă umanitatea nealterată, se frământă pentru că nu înţeleg de ce li se întâmplă atâtea orori, încearcă să se distanţeze de suferinţa deopotrivă fizică, dar şi psihică, la care sunt victime zilnic, dar, în niciun moment, nu blestămă pe călăi, nu-i agresează, nu-i jignesc! Ei sunt croiţi parcă după un îndemn al aceluiaşi Nicolae Iorga: Să nu ne înduşmănim niciodată, nici măcar pentru credinţele care ne-ar fi mai sfinte, sau pentru interesele pe care le-am socoti mai legitime! Pentru ei, amintirile sunt ultimul rai din care nu pot fi alungaţi, oricât ar suferi şi oricât de mult ar fi chinuiţi. Pentru toţi este valabilă afirmaţia lui Dante Aligheri din Divina Comedie: Nu există suferinţă mai mare decât amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire!”, mărturisește Constantin Venerus Popa.
