E încă o primăvară incertă la Bucureşti. Abia începuse luna mai, anul curent, când s-a întâmplat, la Teatrul de pe Lipscani, premiera spectacolului “Ultimul Crăciun la Paris”. Aşa a fost să fie.
Un articol de Andrei Crăciun|10 mai 2015
Se anunța un regal. În definitiv aveau să urce scena mari actori: Magda Catone, Mihai Călin, Valentin Teodosiu, Lucian Iancu, Antoaneta Zaharia și George Ivașcu. Alexandru Lustig semnează regia. Nu puține erau, deci, argumentele care îi făceau pe oameni să țină drept pe Lipscani, fără să se lase abătuți de multitudinea de cârciumi și saloane de masaj erotic și cluburi de noapte și alte forme foarte mondene de pierzanie.
Piesa “Ultimul Crăciun la Paris” are mai mulți autori și asta se vede. Nu e până la capăt închegată, sunt acte mai bune, cum sunt și acte mai slabe și asta e bine. Toate aceste imperfecțiuni îi dau vulnerabilitatea care ți-o apropie întocmai ca pe un om. Nu am agreat niciodată textele perfecte.
“Ultimul Crăciun la Paris” își propune ceva cu desăvârșire curajos: o comedie în marginea deznădejdei, un hohot de râs în preajma ultimului glonț de pe țeavă. Căci, iată, se poate întâmpla să întâlnești oameni fără speranță chiar și la Paris, chiar și în noaptea de Crăciun, când cerul ninge și peste Sena bate un crivăț dinspre Est.
Carnavalul nebunilor
Premisele sunt acestea: sediul asociației “Amicii disperaților” și disperații care sună la telefon pentru a găsi alinare. Nu vă speriați! Nu e ceea ce pare! Moartea e tratată foarte parizian, a la legere, se râde îndelung în fața oricărei drame, cum și trebuie făcut pentru ca viața să fie suportată.
“Ultimul Crăciun la Paris” e în definitiv un carnaval al nebunilor. Magda Catone dă viață unei femei trecute prin existență, frivolă și, până la urmă, foarte singură. Mihai Călin întruchipează un ipocrit cu principii, ca toți ipocriții. Valentin Teodosiu joacă în travesti, ceea ce e sublim, căci Valentin Teodosiu știe să fie enorm, el joacă un bărbat-femeie de toată frumusețea, Lucian Iancu e un cetățean venit dintr-o altă lume, de dincoace de Cortina de Fier, care se tot întoarce “cu altă ocazie”.
Antoaneta Zaharia este o franțuzoaică foarte gravidă și liberă, iar George Ivașcu – ei bine, George Ivașcu este un soț scelerat cu o bâtă în mână, bâtă care la un moment dat se transformă într-un pistol, pistol cu care – așa cum știm de la Cehov încoace – cineva tot va trage până la sfârșit. În plus, George Ivașcu intră și în hainele lui Moș Crăciun. Îi lipsesc burta și barba, nu spune nici măcar o singură dată “ho-ho-ho”, în schimb traversează, fără să moară, câteva tentative de suicid.
E în formă Ivașcu, e ca un actor care și-a recăptat cheful de joacă, după o oarecare absență, iar publicul simte asta și îl aplaudă când intră în genunchi în scenă, îl aplaudă și când spune aceste cuvinte care rezumă perfect cinismul cu care sunt privite lacrimile la om în piesa aceasta: “Ce faci? Plângi? Excelent! Înseamnă că o să te piși mai puțin!”.
Sunt multe situații comice din care decurg situații și mai comice în “Ultimul Crăciun la Paris”. Cine a zis că de singurătate și disperare și suicid nu se poate râde? Ba uite că se poate! Piesa (textul!) are – cum conform am precizat deja – și scăderi, există coborâri înspre comedia bulevardieră, înspre un exagerat teatru de revistă, dar nicio clipă – nici măcar una singură – nu se pierde din vedere că “Ultimul Crăciun la Paris” spune totuși ceva important despre om, acest animal disperat și dramatic și muritor și arareori sublim.
Foto: Facebook Teatrul de pe Lipscani
