Citesc, după mai bine de zece ani, un volum al vândutului brazilian: „Spioana” (traducere din limba portugheză de Simina Popa; Humanitas Fiction, 2016), cu alde Mata Hari. Staţi, staţi, nu daţi cu piatra: o fac în interes de serviciu, în vederea scrierii aici, la gazetă.
Un articol de Andrei Crăciun|18 octombrie 2016
Pe la optsprezece-nouăsprezece ani (câtă minte să ai atunci?, era și pe vremea lui Năstase…) am citit prima carte de Paulo Coleho – foarte probabil „Alchimistul”, dar aş minţi dacă aş spune că îmi amintesc exact.
Am avut, totuși, mare noroc: mai citisem cărți, îl terminasem pe Dostoievski (mă rog, prima încercare), îl începusem chiar şi pe Goethe (deşi, ca să fiu sincer, preferatul meu rămânea, chiar și în aceste condiții, Karl May, eram winnetourar).
Și nu o să vă spun acum că această povestioară coelhiană nu mi-a produs o oarecare impresie, drept dovadă că l-am luat la mână aplicat pe brazilian. L-am citit : „Diavolul și domnișoara Prym” și „Veronica se hotărăște să moară” și la „Râul Piedra am șezut și am plâns” și „Al cincilea munte” și „Manualul Războinicului Luminii” (da, da) și „Unsprezece minute” (carte din care, la rigoare, e singura din care îmi amintesc aspecte, unele chiar emoționante). Mai departe n-am mai putut.
Concluziile sunt banale: literatură ușoară, foarte ușoară, de consum. Paulo Coelho e ca o grădiniță a lecturii – înveți să faci bastonașe. Desigur, dacă asta e tot ce ai făcut vreodată o să ți se pară că ai urcat Everestul.
Chiar nu pot să îi neg domnului Coelho calitatea de a scrie simplu, pe înțelesul oricui (chiar și al domnului Gigi Becali), dar nu poți să stai toată viața să faci bastonașe. Așa că l-am lăsat în plata domnului nostru Iisus Hristos (și a măicuței sale, Fecioara Maria) pe domnul Paulo Coelho și mi-am văzut, cu toată seriozitatea, de viața mea de cititor. Nici măcar nu m-a mirat că a continuat să vândă cărți și să fie foarte milionar – știam că ajunge la cei care, îndeobște, nu citesc, și că aceia sunt majoritatea absolută. Nu am crezut niciodată că domnul Coelho le face rău. Mai bine să citească dulcegăriile astea pseudo-spirituale decât să nu citească nimic, așa îmi spuneam, așa îmi spun încă.
Iar acum, în 2016, iată, „Spioana”. M-am dedat. M-am îngrozit. Cât de abruptă să fie decăderea unui scriitor? Oricum de la nivelul la care e acum, Coelho chiar cred că nu mai poate urca. E prea jos.
Iar în urmă cu doar cincisprezece ani eram eu analfabet, nu înțelegeam nimic dintr-o carte? Cum l-am putut citi pe domnul Coelho cap-coadă? Eram nebun? Mi s-a făcut milă și scârbă de mine.
Dar uite că două ore mai târziu terminam și „Spioana” și tot n-am murit. Da, e o carte de o mediocritate teribilă, dar nu scandaloasă, care își propune să fie bestseller, și bineînțeles că va fi. Coelho se agață de Mata Hari, dansatoarea, prostituata, ucisă – în chip nedrept – ca spioană.
Aceleași baliverne (gen „pentru a încerca să vindeci orice fel de rană nu trebuie să mai zgândări locul infectat’’), bașca o istorie foarte romanțată, pe gustul coafezelor și coafezilor (nu că ar fi ceva rău cu acești oameni, care ne tund pierdut și ne fac mai frumoși).
Dar, deși e cum e, tot cred că „Spioana” merită citită, chiar și cu riscul de a le aduce editorilor bani într-un mod atât de ieftin. Pentru că domnul Coelho are măcar nas în alegerea subiectelor. Iar viața lui Mata Hari îmi era absolut necunoscută. E o carte scrisă prost, dar tot afli câte ceva și de aici. Să fim rezonabili.
Firește, întreaga idee pe care se sprijină volumul e strict comercială – Mata Hari a fost o victimă fiindcă singurul ei păcat e că a fost liberă. Nu e chiar așa. Nu era o femeie liberă, dintr-un înalt al idealului, era o curvă îmbătrânită în rele, și uite că nici n-a conspirat tot universul să duminicească ea pe banii neisprăviților de amanți.
Totuși, e bună punerea în context – Primul Război Mondial, care sfârșește brutal acea Belle Epoque a desfrânării. Cu alte cuvinte, subiectul merita un alt scriitor. Dar fiindcă nu există, e bun și Coelho, de ce să nu fie? E un caz clasic în care vă puteți îngădui să meargă și așa.
Chiar m-a înduioșat expresia cerneală simpatică. Știam din romanele proaste cu spioni că așa se scriau telegramele cu informații firește secrete, cu cerneală simpatică, pentru a putea fi citite doar de cei inițiați, de cei în drept. Cred că atunci când am întâlnit-o (și apare spre sfârșitul cărții) am zâmbit singura dată pe parcursul lecturii. Da, da, sunt vinovat. Iată, o să scriu ceva chiar coelhian în contra dumisale: Coelho chiar mai poate fi citit doar de către cei care îi mai găsesc cerneala simpatică. Sunt destui, nu-i plângeți de milă – face parale, e plină teșchereaua…
Apoi, citind „Spioana” asta, vă veți aminti revoltați de cei care erați la începutul mileniului, când toată lumea citea Coelho. Pe de altă parte, ascultam noi „Lasă-mă, papa, la mare”, așa că e loc de și mai rău.
Altfel, nu vă ascund nici că înainte să i se dea Nobelului domnului Bob am avut un coșmar: am visat că l-a luat Coelho. M-am trezit aproape plângând.
Foto: Mata Hari, de Jacob Merkelbach
Dar uite că două ore mai târziu terminam și „Spioana” și tot n-am murit. Da, e o carte de o mediocritate teribilă, dar nu scandaloasă, care își propune să fie bestseller, și bineînțeles că va fi. Coelho se agață de Mata Hari, dansatoarea, prostituata, ucisă – în chip nedrept – ca spioană.
