În acest an s-au lansat, în cadrul celei de-a şasea ediţii a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT) biografiile romanţate a unsprezece scriitori clasici, scrise de unsprezece autori contemporani*.
Un articol de Andrei Crăciun|5 decembrie 2018
Pentru a ilustra seria am ales unsprezece fragmente din viața sonetistului și directorului Teatrului Național din Iași Mihai Codreanu, povestite de poetul bistrițean Dan Coman.
1. În care poetul Codreanu e conștient că duce cu sine o statuie
Uite-l, e cel de care-ți ziceam, poetul Codreanu, a auzit vocea unei tinere în urma lui, dar nu s-a întors. Statura lui nu suferise nicio schimbare: mersul elegant și gesturile precise continuau să atragă privirile, iar el încă zâmbea ușor, cu capul puțin aplecat – știa bine că prezența lui atât de specială nu trece niciodată neobservată. Înainte de a intra pe poartă, a mai ridicat o dată ochii spre cer.
2. În care lumina începe să dispară din ochii lui Codreanu
Lumina nu dispăruse cu totul, doar densitatea ei pierdea din greutate imediat ce atingea lucrurile cu privirea, de parcă suprafețele lucrurilor ar fi avut o textură fragilă care se spulbera în contact cu ochiul, amestecând formele și reapărând doar pe jumătate, radical schimbate, imposibil de fixat.
3. În care copilul Codreanu descoperă că are puterea cuvintelor și nu se sfiește să o folosească
Descoperise că nimic nu putea rezista cuvintelor. Știa ca nimeni altcineva să le mânuiască – și observase imediat forța lor. Așa că a început să le folosească tot mai des în favoarea sa, exersând discursuri care făceau automat din ceilalți copii adepții lui. Folosea propoziții lungi și cuvinte necunoscute pe care le încărca imediat cu tensiune, inventa povești tot mai complicate care-i țineau prietenii cu gurile căscate, echilibra la timp atmosfera cu tăceri prelungite, simțea cu precizie momentul în care trebuia să introducă poanta, făcându-i să se prăpădească de râs.
4. În care elevul Codreanu e mutat disciplinar la liceul din Bacău, unde se lasă pradă singurătății
Nicio surpriză: făcuse iar nebunii, celebrele sale nebunii de la Colegiul Național din Iași, ultima – fatală: aplaudase ironic profesorul de științe tocmai când acesta declama chestiuni înălțătoare despre viață – și fusese imediat mutat disciplinar aici, la Bacău. Mama lui nu i-a vorbit deloc în următoarele trei săptămâni, dar, ca de obicei, a reușit să rezolve problema banilor, a mutatului, a locuinței. Iar el, încăpățânat, fără prieteni și fără niciun șfanț în buzunar, a hotărât să-și petreacă sărbătorile de iarnă acolo, departe de toți.
5. În care aflăm cum găsește Codreanu Parisul
Pentru el Parisul semăna izbitor cu circul la mergea în copilărie: același cort strălucitor, aceeași nerăbdare de a ajunge în mijlocul lui, același aer dens și colorat care se scurgea cu repeziciune printre oameni, de toate vârstele, aceleași sunete depunându-se-n straturi la capătul zilei, aceeași emoție combinată simultan cu spaima și împăcarea.
6. În care aflăm ce a făcut Codreanu în vara lui 1900 în Paris
Vara lui 1900 a petrecut-o la Paris. Locuia într-o cameră minusculă, într-o clădire unde altădată fuseseră grajduri, la capătul liniei de tramvai. Se trezea dimineața, bea două pahare de apă, își îmbrăca singurul costum pe care-l avea, se pieptăna în ciobul de oglindă prins cu sfoară de ușă și ieșea prin oraș. Se plimba toată dimineața și fuma. La prânz, mânca singur la o tavernă de lângă Moulin Rouge, apoi se așeza într-un parc și citea.
7. În care Codreanu îi citește unei negrese, la bordel, splendida sa tălmăcire în românește a lui Cyrano de Bergerac
Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns a doua oară la Paris a fost să se oprească la bordel. Jumătate de bani i-a lăsat aici pentru o negresă rubicondă căreia, într-un exces de entuziasm, i-a citit prima parte a traducerii sale din Cyrano de Bergerac – și chiar dacă româna nu părea s-o impresioneze prea mult, el a fost încântat: era prima dată când citea cu voce tare versiunea sa.
8. În care Codreanu orbește
La 70 de ani lumina ochilor a dispărut cu totul.
Lumina ochilor simultan cu lumina lumii vechi din care încă nu reușea să iasă definitiv. Nu mai vedea, era adevărat, dar în fiecare plimbare pe care o făcea simțea gardul de sârmă ghimpată care începuse să crească în jurul oamenilor, al străzilor cunoscute pe de rost, al noilor clădiri ale Iașului, al vechilor sonete care îi apăreau brusc în minte și-l tulburau.
9. În care Codreanu constată natura comunismului (și a bătrâneții)
Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. Se întorcea acasă mai obosit ca oricând, cu senzația că până și în jurul lui gardul de sârmă începuse să urce ca iedera, făcându-l, încet, dar sigur, invizibil până și pentru sine.
10. În care bătrânul Codreanu își îngrijește jucăriile: ursuleții galbeni de pluș
În definitiv, trecutul e tot ceea ce mă mai interesează, își spunea uneori dimineața, după micul dejun, lungindu-se în balansoar, așezând cu grijă ursuleții galbeni de pluș în strânga și în dreapta lui. În afară de Cati, nimeni altcineva nu știa de jucăriile sale norocoase. Le purtase mai bine de 40 de ani peste tot, în tren și caleașcă, la București și Paris, animale tăcute ascunse cu grijă în fundul valizei, talismane umplute cu câlți, depozitari ai căldurii sale sufletești de care foarte puțini oameni s-au bucurat cu adevărat.
11. În care Codreanu moare
În dimineața aceea, când, după ce a pregătit ceaiul, Ecaterina a revenit lângă el, Codreanu nu mai respira. Era octombrie 1957. Lumina crăpase la geamuri și frigul țâșnea prin spărtură, vuind.
*Cele unsprezece cărți sunt: Povestea Otiliei Cazimir – Simona Antonescu; Povestea lui Vasile Pogor – Mihai Buzea; Povestea lui Nicolae Gane – Iulian Ciocan; Povestea lui Mihai Codreanu – Dan Coman; Povestea lui Ion Creangă – Andrei Crăciun; Povestea lui Dosoftei – Cristian Fulaș; Povestea lui Mihail Sadoveanu – Tudor Ganea; Povestea lui Vasile Alecsandri – Adela Greceanu; Povestea lui Mihai Eminescu – Florina Ilis; Povestea lui Costache Negruzzi – Bogdan Răileanu; Povestea lui George Topârceanu – Alex Tocilescu). Cei unsprezece clasici au muzee în Iași, oraș care le-a marcat existența. Cărțile au apărut sub egida Editurii Muzeelor Literare (Iași) în colecția „Scriitori de poveste” și pot fi comandate online, la adresa [email protected].
Ori de câte ori se gândea la comunism și la bătrânețe, ori de câte ori încerca să rostească unul din cele două cuvinte, avea senzația că e obligat să mestece și să înghită nisip. (Dan Coman, despre Mihai Codreanu)
Foto: EVZ; Mihai Codreanu cu prima sa soție, Sofia, în 1915
