Kazuo Ishiguro (64 de ani) a fost laureatul Premiului Nobel pentru Literatură anul trecut. Cartea „Nocturne (Cinci poveşti despre muzică şi amurg)”, traducere din limba engleză şi note de Vali Florescu, a fost publicată la editura Polirom, în anul 2017.
Un articol de Andrei Crăciun|19 septembrie 2018
Am selectat pentru dumneavoastră zece fragmente care arată măiestria stilului niponului care trăiește de la șase ani în Marea Britanie.
1. O primăvară la Veneția
În dimineața când l-am zărit pe Tony Gardner așezat la o masă printre turiști, tocmai venea primăvara aici, la Veneția. Abia se încheiase prima noastră săptămână în aer liber, în piazza – o ușurare, vă rog să mă credeți, după toate acele ore sufocante în care cântaserăm înghesuiți în partea din spate a cafenelei, deranjând clienții care voiau să urce scările. În dimineața aceea bătea destul de tare vântul și cortul nou-nouț flutura în jurul nostru, însă ne simțeam cu toții puțin mai vioi și mai veseli și cred că asta se simțea și în muzica pe care o cântam.
2. Barurile triste de pe marginea drumurilor din America
M-am străduit să-mi fac chitara să sune a America, a baruri triste de pe marginea drumului, a autostrăzi nesfârșite și largi, și cred că mă gândeam deopotrivă și la mama mea, la momentul în care intrasem în cameră și o văzusem pe canapea privind lung la coperta pe care se afla imaginea unei șosele americane sau, poate, a cântărețului aflat într-o mașină americană. Ce vreau să spun e că am încercat să cânt în așa fel încât mama să fi putut recunoaște melodia mea ca venind din aceeași lume, lumea de pe coperta discului ei.
3. O altă Internațională
Când, după universitate, am început să predau engleza, mi s-a părut o viață destul de bună – ca o prelungire a facultății. În toată Europa apăruseră o sumedenie de școli de limbi străine, precum ciupercile după ploaie, și, chiar dacă predarea în sine era plictisitoare și cadrele didactice erau de fapt exploatate, la vârsta aceea nu-ți păsa prea mult. Îți petreci o groază de timp în baruri, îți e foarte ușor să legi prietenii și e ai sentimentul că faci parte dintr-o rețea uriașă ce se întinde pe întreg globul pământesc. Întâlnești oameni abia întorși din deplasările lor în Peru ori în Thailanda, și asta te face să te gândești că, dacă ai vrea, ai putea pluti la nesfârșit în jurul lumii, folosindu-ți contactele pentru a obține o slujbă în orice colț îndepărtat al mapamondului în care ai dori.
4. Te trezești că ai deja patruzeci și șapte de ani
Apoi, înainte să-ți dai seama, te trezești că ai patruzeci și șapte de ani și că oamenii alături de care ai început cu atât de multă vreme în urmă au fost înlocuiți de o generație care bârfește despre alte lucruri și ascultă altă muzică decât tine.
5. Aprilie la Paris
Era versiunea din 1954 a melodiei lui Sarah Vaughan, April in Paris, cu Clifford Brown la trompetă. Așa că știam că ține mult, cel puțin opt minute, iar asta mă făcea fericit, pentru că eram sigur că atunci când o să se termine cântecul n-o să mai dansăm, o să intrăm în casă și o să mâncăm mielul la cuptor. Și din câte-o cunoșteam eu, Emily avea să se gândească iar la ce-i făcusem agendei ei și, de data asta, să ajungă la concluzia că nu e un gest care poate fi trecut ușor cu vederea. Ce-mi închipuiam eu? Dar, pentru câteva minute, eram în siguranță amândoi și am continuat să dansăm sub cerul luminat de stele.
6. În timpul unui bun-rămas
În timp ce ne luam rămas-bun, am simțit un impuls să le spun adevărul. Să le mărturisesc că dinadins îi trimisesem la cel mai îngrozitor hotel din zonă și să-i avertizez să se mute de-acolo, cât încă nu-i prea târziu. Însă afecțiunea cu care mi-au strâns mâna a făcut să-mi fie și mai greu să le spun una ca asta. Iar pe urmă ei au coborât dealul și eu am rămas din nou singur pe bancă.
7. Pasajul de trecere
Am lucrat câteva minute la piesa mea, dar nu reușeam deloc să mă concentrez, în primul rând pentru că mă gândeam ce față trebuie să fi făcut Cotoroanța Fraser când Sonja se înfipsese în ea, în dimineața aceea. Pe urmă m-am uitat spre nori, iar apoi la pământul ce mi se întindea nesfârșit la picioare și, cu un mic efort, m-am gândit iar la cântecul meu și la pasajul de trecere, de care încă nu eram chiar mulțumit.
8. Cei talentați
Problema cu cei ca tine e că, pentru simplul fapt că Dumnezeu i-a înzestrat cu harul ăsta special, cred că li se cuvine să primească absolut totul. Că sunt mai buni decât noi, ceilalți, că merită să fie în prima linie, de fiecare dată. Nu înțelegeți că sunt o groază de alți oameni pe lume care n-au fost la fel de norocoși ca voi, care muncesc din greu ca să-și găsească și ei un loc al lor pe lume…
9. Viața înseamnă mai mult decât să iubești pe cineva
Poate că, așa cum spune ea, trebuie să-mi schimb perspectiva, poate că viața chiar înseamnă mult mai mult decât să iubești pe cineva. Poate că ăsta chiar e un punct de cotitură pentru mine și sunt așteptat să-mi iau în primire locul din linia întâi. Poate că are dreptate.
10. Un anume fel de amărăciune
Până când l-am văzut zilele trecute în piazza, nu mă mai gândisem la tânărul nostru virtuoz ungur de foarte mult timp. Nu era chiar atât de greu de recunoscut. Se mai îngrășase, firește, și avea ceafa puțin mai groasă. Și în felul în care făcea semn cu degetul unui chelner era ceva – poate era doar în închipuirea mea -, un soi de nerăbdare, de dezinvoltură ce se naște de obicei dintr-un anume fel de amărăciune. Însă poate sunt nedrept. La urma urmei, abia dacă l-am văzut câteva secunde. Dar chiar și așa, mi s-a părut că și-a pierdut acea dorință tinerească de a plăcea și acel comportament atent și politicos pe care îl avea pe atunci. Nu e un lucru rău în lumea de azi, s-ar putea zice.
M-am străduit să-mi fac chitara să sune a America, a baruri triste de pe marginea drumului, a autostrăzi nesfârșite și largi, și cred că mă gândeam deopotrivă și la mama mea, la momentul în care intrasem în cameră și o văzusem pe canapea privind lung la coperta pe care se afla imaginea unei șosele americane sau, poate, a cântărețului aflat într-o mașină americană. (Kazuo Ishiguro)
