Cinemaul lui Xavier Dolan nu este unul al contemplării, al preţiozităţii, al frumuseţii căutate. Dimpotrivă, stilul său este definit de o dezinvoltură aproape polemică, de o jovialitate dezarmantă, de redarea unei intensităţi emoţionale autentice.
Un articol de Ionuţ Mareş|16 septembrie 2015
Ca introducere, câteva trivialităţi necesare. Xavier Dolan e canadian, e născut în 1989 (!) şi a realizat până la această vârstă nu mai puţin de cinci lungmetraje.
În acelaşi timp, este actor (a jucat în trei din filmele sale, dar şi în ale altora), monteur, producător, îşi scrie propriile scenarii şi concepe singur costumele. A debutat la 19 ani, cu „J’ai tué ma mère” (2009), prezentat la Cannes în programul Quinzaine des Réalisateurs, unde a şi câştigat câteva premii.
În 2010, cu „Les amours imaginaires”, „avansează” în secţiunea Un Certain Regard de la Cannes şi primeşte premiul Regards Jeunes. Doi ani mai târziu, revine în acelaşi program, cu „Laurence Anyways”, care îi aduce actriţei principale, Suzanne Clément, trofeul de interpretare (cealaltă actriţă-fetiş a sa este Anne Dorval).
A urmat, în 2013, „Tom à la ferme”, inclus de această dată în competiţia Festivalului de Film de la Veneţia, unde a câştigat premiul criticii (FIPRESCI).
În 2014 s-a întors la Cannes, în premieră în competiţia oficială. „Mommy”, considerat de critică cel mai bun film al său, i-a adus Premiul Juriului, împărţit cu legendarul Jean-Luc Godard. În acest an, tânărul cineast a făcut parte chiar din juriul de pe Croazetă.
În prezent lucrează la un nou film, „Juste la fin du monde”, cu Marion Cotillard, Léa Seydoux, Vincent Cassel sau Gaspard Ulliel în distribuţie.
Însă toate acestea nu sunt decât date, informaţii, statistici. Nu zecile de nominalizări şi premii îl fac pe Xavier Dolan unul din cei mai inovatori şi îndrăzneţi cineaşti ai momentului. Ele nu sunt decât confirmarea unui talent al cărui stil exploziv se remarcă prin câteva tuşe originale.
● Cinemaul lui Xavier Dolan nu este unul al contemplării, al preţiozităţii, al frumuseţii căutate, al seriozităţii care se aşteaptă de la filmele „de artă”. Dimpotrivă, stilul său este definit de o dezinvoltură aproape polemică, de o jovialitate dezarmantă, de redarea unei intensităţi emoţionale autentice. Şi de curajul de a redefini construcţia cadrelor şi combinaţiile de culori, de a regândi raportul imagine-coloană sonoră, de a sfida regulile clasice.
● Nu se fereşte de filmul de gen, deşi apropierea este înşelătoare. Îi place să jongleze cu mărci ale melodramei, doar pentru a le aşeza pe noi poziţii şi a le submina uzura, schimbându-le rostul şi redându-le importanţa. S-a distrat şi în conveţiile limitate ale thriller-ului.
● Protagoniştii săi sunt tineri sensibili, neîncadrabili, de obicei gay, înconjuraţi de femei (mamă, prietenă, iubită, vecină) deopotrivă fragile şi puternice, cu care intră permanent în coliziune, dar de a căror afecţiune sunt dependenţi. De fapt, toate personajele par a se agăța unele de altele în căutarea unui sprijin pentru a nu-și pierde complet echilibrul interior.
● Tema homosexualităţii, deşi prezentă, în prim-plan sau în fundal, nu este un scop în sine, pentru că cineastul canadian este interesat de adâncimile şi nuanţele sufleteşti, trecând dincolo de etichetele de suprafaţă.
● Chiar dacă implică aproape mereu numai două-trei personaje, construcţia narativă ocoleşte căile bătătorite. Surprizele pândesc la fiecare schimbare de direcţie. Şi asta pentru că situaţiile, aparent familiare, sunt întotdeauna neaşteptate, iar personajele nu sunt simboluri, concepte, arhetipuri.
● Dimpotrivă, personajele sunt, de fapt, atomi de energie în mişcare neîntreruptă. Explozii de emoţii intense. Ele îşi construiesc propria lume, diferită radical de cea din jurul lor. Un univers aproape autist, cu reguli personale, unde totul este reacţie afectivă, surescitare. Nu există psihologizare, comportamentele nu sunt explicate, ci doar produc efecte.
● De altfel, deşi atenţia pentru corpuri nu lipseşte, ceea ce îl interesează cel mai mult pe Dolan sunt chipurile personajelor, ca expresii ale stărilor interioare. De aceea şi majoritatea cadrelor sunt strânse pe aceste chipuri expresive, umane, vii.
● Montajul nu este niciodată convenţional. Tăieturile sunt abrupte, asocierile de cadre sunt dintre cele mai neaşteptate, fiind ghidate de „logica” sentimentelor. Montajul nu face decât să reflecte sau să amplifice trăirile personajelor.
● La fel de surprinzătoare şi bogată este şi coloana sonoră. Muzica aleasă – care variază de la pop şi dance la clasică – fie completează imaginile, îmbogăţindu-le sensurile, fie este decuplată total de ceea ce livrează cadrele, declaşând astfel un amestec de stări provocator.
● Ironii, jocuri de asocieri, replici sprinţare, trimiteri cinematografice, literare sau muzicale şi o splendidă – prin stranietate – limbă franceză din Quebec – filmele lui Dolan au o capacitate de seducţie din faţa căreia este greu să te fereşti. Şi ar fi păcat să încerci să o faci.
