Ana Ularu: „Din încrâncenare și conflict nu iese niciodată ceva cu adevărat valoros”
http://www.ziarulmetropolis.ro/ana-ularu-din-incrancenare-si-conflict-nu-iese-niciodata-ceva-cu-adevarat-valoros/

Între filmările din străinătate şi repetiţiile cu regizorul Andrei Șerban, Ana Ularu îşi practică meseria în teatrul independent. În interviul acordat Ziarului Metropolis, actriţa povesteşte despre marea ei dragoste (Ștefan Iordache) şi despre faptul că n-a avut niciodată idealuri fixe.

Un articol de Judy Florescu|8 Iulie 2014

Am descoperit-o pe Ana Ularu pe o scenă minionă dintr-un teatru-bar din București. Stilul ei de joc este fermecător, fără să ridice tonul vocii şi să exagereze în gesturi și mișcări. Stai în fața ei și te lași învăluit de o lume. Lumea Anei Ularu din teatru.

Judy Florescu: Care a fost prima ta întâlnire cu teatrul?

Ana Ularu: Prima mea întâlnire cu teatrul a fost pe vremea când eram parte din trupa școlii de teatru din cadrul Liceului Cervantes. Era o trupă care se bucura de un mare prestigiu în cadrul festivalurilor internaționale. Am jucat într-o piesă de-a lui Fernando Arrabal cu care am fost în Cehia, care a fost și prima mea ieșire în străinătate. Aveam foarte mult trac pe atunci.

Ulterior am dat o probă la Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic pentru „Lolita”, spectacol în care am jucat alături de Ștefan Iordache. A fost o experiență superbă, la care mă gândesc cu foarte mare drag, pentru că practic am făcut o ante-școală, alături de Ștefan Iordache, care va rămâne primul meu partener.

Ai afirmat despre Ștefan Iordache că a fost marea ta dragoste.

Da, l-am iubit foarte mult pe Ștefan Iordache ca partener de scenă și ca inspirație. Am avut norocul de a mă simți iubită și de a fi inspirată. E o greutate pentru un tânăr de liceu să poată să țină piept unui asemenea actor. Mie nu-mi place termenul de „monstru sacru”.

Până la urmă sunt oameni care și-au iubit meseria și prin asta mă inspiră foarte mult. Sunt actori care și-au făcut meseria cu un anumit tip de igienă profesională și cu un anumit tip de dragoste și de pasiune până la final. El avea emoții. Era Ștefan Iordache și avea emoții înainte de spectacol. Mi se pare că ăsta e harul realmente.

Ce ai învățat de la domnul Ștefan Iordache?

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat de la el a fost necesitatea de a te debarasa de stradă, de viața cotidiană, atunci când intri în teatru. El venea cu cinci ore înainte de spectacole la teatru, unde își bea cafeaua, citea ziarele.

Avea nevoie să iasă din tot ce însemna oraș, tumult, problemele zilnice ale societății, de care se curăța ca să poată intra pe scenă. Realizez că am și eu nevoie de acest lucru, cu toate că la generația mea este mai puțin posibil. Noi suntem mult mai alergați, suntem mult mai mercenari, dar de fiecare dată înainte de spectacol, înainte de repetiții simt nevoia să fiu la teatru mult mai devreme și să-mi iau niște timp.

Și ce faci în timpul acela?

Stau de vorbă cu colegii, mă uit pe text, mai fac o glumă, dar sunt în atmosfera aceea, sunt alături de oamenii cu care urmează să fiu pe scenă, ceea ce mi se pare esențial. Chiar dacă nu vorbești neapărat despre asta, chiar dacă nu ai un tip de concentrare de samurai, ai nevoie ca înainte de spectacol să eliberezi tot din tine alături de oamenii cu care lucrezi. Eu fac asta și la film cumva.

Când lucrez la un film,  simt nevoia să fiu cu oamenii respectivi, pentru că noi creăm o lume împreună. Tebuie să avem un soi de libertate și de imaginație comună și de comunicare,  care după aceea se frânge. După aceea ne întoarcem fiecare la viețile noastre, dar câtă vreme lucrăm e important să fim în aceeași sâmbătă.

La un film un rol se lucrează mai multe luni, iar în teatru un rol se lucrează mai mulți ani.

Actorilor străini li se pare o chestie ideală (și într-un fel chiar e) sistemul teatral românesc.  Un repertoriu în care poți duce cinci-zece ani un spectacol lor le e oarecum necunoscut. În străinătate un spectacol poate rezista în timp numai dacă se schimbă distribuția. Un spectacol în afară are o serie de reprezentații zilnice sau două pe zi, după care se oprește, pe când noi în România îmbătrânim în roluri.

Eu recent mi-am luat rămas-bun de la rolul din „Măsură pentru măsură” în regia domnului Silviu Purcărete. A fost un rol pe care l-am făcut timp de cinci ani la Teatrul din Craiova. Încă îmi mai e dor de el, pentru că trăiești o viață împreună cu rolul acela, apuci să te atașezi de el, iar când nu îl mai joci, e bizar așa.

Cum a fost experiența de a lucra cu Silviu Purcărete?

A fost absolut minunată, cu atât mai mult cu cât eu eram în anul trei de facultate. Întâmplător, un coleg mi-a spus să merg la audiție. Eu nu aveam nici o intenție de a merge, pentru că eram mult mai emotivă pe vremea aceea și nu credeam că am vreo șansă. Am ajuns acolo, foaierul era plin de actrițe tinere și talentate.

Probele au durat vreo trei zile. Prezența la casting a fost mult mai mare decât o anticipase domnul Purcărete, inițial. Și am avut șansa de a fi chemată și la a doua probă cu mai puține fete și de a lua. Apoi a urmat un cantonament de trei luni în care am locuit în Craiova, în teatru, și am lucrat un rol foarte greu la o vârstă foarte fragedă.

Cumva mi se tot întâmplă chestia asta cu roluri foarte grele și eu mă tot sperii, dar apoi îmi dau seama că e o binecuvântare, că nu e nimic ușor.

Ce ai descoperit la tine prin teatru?

Am descoperit că am destul de puțină răbdare, lucru pe care încerc să-l remediez. Am descoperit faptul că nu pot marca, eu simt că dacă nu cred în poveste și nu merg cu ea total și la repetiții, nu descopăr de fapt. Pe de o parte e bine, pe de altă parte mă consum foarte repede fizic, vocal, dar eu nu pot să nu fiu tot timpul acolo.

Am descoperit un alt lucru care mi se pare esențial, faptul că în orice act artistic colectiv trebuie să existe o atmosferă foarte bună. Dacă te duci la repetiții ca la teza la matematică, nu va ieși niciodată, dacă nu există comunicarea și umorul comun și acceptarea față de momentele în care suntem mai puțin talentați decât se așteaptă lumea de la noi sau în momentele în care suntem mai puțin inspirați.

Dacă nu există tipul acesta de acceptare și de încurajare, de purtare a talentului pe palme cum spunea Vlad Mugur, nu iese niciodată ceva cu adevărat valoros.

Ana Ularu, În parc

Ai obținut recent un rol important în spectacolul lui Andrei Șerban, care a venit special din Statele Unite ca să monteze la Teatrul Bulandra.

Repet zilnic la Omul cel bun din Sâciuan de Bertolt Brecht. E o onoare și o responsabilitate uriașă pentru că e un rol foarte greu.

În fiecare zi îmi dau seama că e foarte mult de purtat pe umeri și mă bucur că nu ne menajează. Mă bucur că ne cere atât de mult pentru că e unul dintre cele mai bine scrise roluri feminine din istorie. E foarte plăcut și foarte obositor și îmi ocupă mintea în totalitate zilnic, într-un mod foarte frumos.

Repeți zilnic pentru acest rol?

De luni până duminică îmi ocupă mintea. De luni până sâmbătă repetăm. Am ajuns să discut în timpul liber despre filosofia binelui și a răului și a împărțirii binelui și răului în lume, pentru că mereu mă gândesc la piesă. Fac în așa fel încât să extrag cât pot inspirație de la oameni.

Acest spectacol te provoacă?

Totul mă provoacă. Dacă nu mă provoacă, nu prea fac. Aici e o șansă uriașă: e Teatrul Bulandra, e Andrei Șerban, e tipul de onoare care pe de o parte te înspăimântă și care pe de o parte îți dă aripi. E foarte flatant să fii actorul principal la Andrei Șerban. E un cadou pe care ți-l dă viața.

Mai ales pentru că eu nu am mai făcut teatru de ceva vreme, în mare parte pentru că am tot plecat cu filmări, iar prima condiție și în teatru și în muzică este să fii în locul unde ele se întâmplă. Dacă anul trecut am plecat dintr-un spectacol pentru că aveam deja antamat un film, anul acesta s-a întâmplat să funcționeze totul. Nu zic mai mult pentru că sunt superstițioasă. Premiera spectacolului Omul cel bun din Sâciuan de Bertolt Brecht va fi în octombrie.

Te-ai împlinit în cinematografie, mai ales pentru o actriță de vârsta ta, dar ai simțit nevoia de a face și teatru.

Eu sunt un actor literalmente crescut în teatru. Mama mă purta cu ea la repetiții. Am absolvit o facultate unde nu există secția de actorie de film. Mi-am început cariera prin a juca în teatru. Apoi am avut șansa de a juca și în film.

Din păcate la noi există schisma asta între film și teatru, care e total nerealistă, de fapt, mai ales într-un mediu ca al nostru.

Sunt anumiți actori considerați a fi doar de teatru, care pierd șansa de a-și explora niște mijloace și de a-și crea niște personaje pe film, pentru că sunt viziuni destul de înguste ale celor care trebuie să-i aleagă. Și la fel sunt actorii care au făcut film și asta le e un fel de cruce pe care trebuie s-o poarte. Apoi lumea se miră că noi (actorii care au făcut mai mult film) putem face și teatru, iar ceilalți pot face și film, până la urmă avem aceeași școală.

Eu nu cred că există actori de teatru și de film. Cred că există actori de diverse proiecte, pentru care ești sau nu potrivit. Dacă ești bine mobilat psihic, dacă ai forță și imaginație și dacă ești maleabil până la urmă (că asta e esențial la actor) te poți preta la orice.

Ana Ularu, În Parc

Dorești să te dezvolți și în domeniul teatral pentru că îți trebuie?

Absolut. Eu sunt actriță. Eu niciodată nu am specificat nicăieri că aș fi de teatru sau de film. La fel cum am nevoie de mediul filmului și de perenitatea filmului, am nevoie de emoția și de adrenalina teatrului, în mod egal. Cum lucrez la film, cum mi-e dor de teatru, și invers.

Ai o carieră fantastică la nici 30 de ani, iar eu pot afirma că ești un model de reușită feminină. Spune-mi dacă simți că ai putea fii un model pentru tânăra generație de artiști.

Eu nu m-am gândit niciodată. Mi s-a mai întâmplat să mi se ceară sfaturi și în mine există spaima aceea de a zice: Eu? Ani întregi mi-a fost rușine să zic că sunt actriță, pentru că actorii pentru mine sunt niște oameni de acolo de sus.

M-am putut ascunde niște ani în spatele faptului că sunt studentă la actorie și fac niște filme și piese, iar acum m-am trezit cu niște diplome și mă lovesc de faptul că asta e meseria pe care eu mi-am ales-o de când eram mică și cu care o să trăiesc viața asta.

Mi se pare înspăimântător și interesant în același timp. Ce e foarte ciudat e că niciodată nu m-am străduit să proiectez o anumită imagine în nici un fel. Tot ce am făcut eu a fost să fac lucruri în care cred și să nu mă trădez niciodată pe mine și pe suma de principii pe care o am de fapt.

Ai un ideal în această meserie?

Nu am avut niciodată idealuri fixe. A fost o surpriză minunată ,,Omul cel bun din Sâciuan”, dar niciodată n-am crezut că voi juca în ea, e o piesă destul de rar montată. Iacătă că trăiesc cu rolul zilnic și mi se pare fabulos. Dar dacă mi-ai fi pus întrebarea asta acum trei luni, n-aș fi știut să-ți zic dacă voi juca în Omul cel bun din Sâciuan. Asta e frumos, că mai ai și surprize.

Cred că actoria e o meserie care te surprinde încontinuu.

Da, iar când ajunge să nu te mai surprindă cred că e înspăimântător. Am colegi care au forță să joace trei spectacole pe zi: Istvan Teglas este unul dintre ei. Știu că își extrage energia asta din faptul că îi place să joace. Mintea te ține viu, ochii te țin viu, până în momentul în care te poți relaxa.

E o meserie foarte grea, dacă e făcută cum trebuie. Am citit recent un articol în care se spunea că un procent din tineri vor să se facă actori. Trebuie să înțeleagă ce înseamnă chestia asta. E atât de mic procentul de fericire față de tot ce înseamnă și muncă și chin și dubii și autoflagelări, încât trebuie să fii foarte pregătit.

Ce ți-ai dorit prin meseria asta?

Mi-am dorit… (face o pauză și se gândește). S-a născut când mergeam la repetițiile spectacolelor în vremea copilăriei. Cred că s-a întâmplat de fapt când am văzut-o pe Maia Morgenstern repetând ceva. Cred că era „Teatrul descompus” al lui Matei Vișniec, dar nu sunt sigură pentru că eram foarte mică, aveam vreo 6 ani. Mi s-a părut minunat pentru că deși vorbea cu o voce de om și cu cuvinte pe care eu le recunoșteam, și avea totul un corp, și tot respira aer, genera niște lucruri în mine, un soi de bucurie cu tristețe, ceva fabulos pentru vârsta aceea. Și mi-am spus că vreau să fac și eu asta altor oameni.

Ce ai generat până acum în oameni?

Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am trăit vreodată a fost la Locarno după premiera oficială a filmului ,,Periferic”, unde au fost 4000 de oameni. M-am strecurat într-o sală mult mai mică, de 100-200 de locuri, undeva pe la jumătatea filmului. Era un moment cheie în film, iar oamenii din  sală s-au înfiorat. A fost uluitor că au făcut chestia asta pentru mine într-o sală de cinematograf.

Cum este să fii apreciată exclusiv pentru munca ta?

E minunat pentru că există întrebarea asta de atâția ani „La ce folosesc actorii, de fapt?” Suntem conștienți că o operație de apendicită este mult mai importantă decât o carieră întreagă de actor.

întrebări de la cititori

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mirela: Cum a fost experiența „Serena”?

Ana Ularu: Mirela, experiența „Serena” a fost minunată și foarte obositoare pentru că eu mai făceam un film în același timp. Eram două zile în anul 1929, fiind fugărită de Jennifer Lawrence cu intenții ucigașe prin pădurile din North Carolina. Apoi alte trei zile eram în contemporaneitate pentru filmul „O vară foarte instabilă”. Treceam dintr-un personaj în altul, ceea ce era foarte obositor. Am zis că dacă nu mă ucide chestia asta, nu mă mai ucide nimic. A fost foate plăcut. E fabulos să lucrezi cu un regizor ca Susanne Bier și în compania în care am lucrat. Tot timpul am senzația că am visat și că nu mi s-a întâmplat mie.

Anca: Ce personaje ai vrea să joci și de ce?

Ana Ularu: Anca, aș vrea să existe mai multe personaje feminine bine scrise, personaje de vârsta mea care să nu fie neapărat legate de clișee. John Cassavetes, un mare regizor american, spunea undeva prin anii ’70 că e un pic înspăimântat ce se întâmplă cu rolurile feminine în ultima vreme, pentru că toată lumea scrie roluri de femei în funcție de bărbați. Mi-aș dori să joc roluri feminine scrise bine și acum din fericire Brecht mi-a făcut această surpriză în teatru.

Roxana: Ce sfaturi ai da unei viitoare actriță cu ținte înalte?

Ana Ularu: Roxana, cel mai important sfat este să nu încetezi niciodată să crezi că ești imperfect. Întotdeauna mai e de lucru. Întotdeauna poți să ai o voce mai bună, un corp mai bun, o minte mai plină de informație. Noi lucrăm cu imaginația, de cele mai multe ori; în afară de trup care ne e unealtă și pe care trebuie să-l menținem în ordine perfectă, trebuie să ne menținem imaginația de trei ori mai vie. Al doilea sfat este să nu faci compromisuri. Dacă nu ești pe merit în locul în care ești, o să ai tot timpul o amăreală mică.

Maria: Care a fost portița ta spre cinematografia străină?

Ana Ularu: Maria, îi mulțumesc pentru totdeauna lui Bogdan Apetrei, care mi-a dat rolul din „Periferic” și pentru faptul că avut încredere în imaginația mea și în bruma de talent pe care o am. De la acest rol am avut șansa de a fi numită shooting star în 2012 și de a ajunge la diverse probe.

Mircea: Care este visul tău?

Ana Ularu: Mircea, visul meu este să am de lucru constant. Asta mi se pare esențial.

Întrebări de la colegi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Istvan Teglas: Ce ai face dacă ai fi închisă într-o cameră cu un fluturaș de noapte?

Ana Ularu: Aș face în așa fel ori să-l dau afară ori să-l ucid fără să-l văd, pentru că am o fobie îngrozitoare de fluturi.

Radu Iacoban: Pe cine ai chema să te vadă la spectacolul „În parc”?

Ana Ularu: Pe toată lumea! Iubesc atât de mult spectacolul acesta. Îl joc cu o bucurie extraordinară de fiecare dată. Mai întâi pentru că îmi place foarte mult textul, iar al doilea considerent este că atât actorul, cât și partenerul meu preferat din toate timpurile este Istvan Teglas.

Foto cu Ana Ularu – Elena Simion

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 1 of 3123