Ce a lăsat în urmă regizorul Alexandru Tocilescu
http://www.ziarulmetropolis.ro/ce-a-lasat-in-urma-regizorul-alexandru-tocilescu/

MEMORIA CULTURALĂ Alexandru Tocilescu (1946-2011) şi-a povestit viaţa, pe 27 martie 2011, într-una dintre Conferinţele Teatrului Naţional din Bucureşti, „Despre teatru şi ale lui“. Atunci, regizorul a mai vorbit şi despre: nostalgiile copilăriei şi ale tinereţii, lecturi, emoţii şi extravaganţe.

Un articol de Dan Boicea|25 Iunie 2013

MEMORIA CULTURALĂ În luna iulie ar fi împlinit 67 de ani. Regizorul Alexandru Tocilescu (1946-2011) şi-a povestit viaţa, pe 27 martie 2011, într-una dintre Conferinţele Teatrului Naţional din Bucureşti.

„Despre teatru şi ale lui“. Aşa s-a numit conferinţa pe care TNB-ul a imprimat-o pe un DVD. Atunci, Alexandru Tocilescu a mai vorbit şi despre: nostalgiile copilăriei şi ale tinereţii, lecturi, emoţii şi extravaganţe.

Gândurile lui Alexandru Tocilescu au fost spuse aşa:

„Nu cunosc ceva mai plictisitor decât o conferinţă. Ea se aseamănă doar cu o lansare de carte, când vin nişte oameni care vorbesc numai de bine despre cartea respectivă. N-am auzit niciodată pe cineva, pe la lansările pe unde am mai fost, să critice aspru o carte, deşi a doua zi, prin ziare, era aspru criticată“.

„M-am născut într-o casă cu bibliotecă. Aveam Tolstoi, aveam Dostoievski, aveam «Pe Donul liniştit», care era o carte de căpătâi pe vremea aceea. O literatură rusă şi sovietică pe care nu prea o mai găsim acum. Moda a făcut ca preferinţele să se îndrepte spre literatura anglo-americană, franceză şi aşa mai departe. (…) Până am intrat la şcoală terminasem Jules Verne, Muschetarii, Don Quijote.“

„La vârsta de 14 ani trăiam absorbiţi de muzică şi de dans şi de felul acesta naiv şi romantic în care ne petreceam sâmbetele, prin petreceri cu rock şi twist. Nu exista nicio tentă sexuală, niciun mod insidios de a ne apropia de fete, din contră, fetele ne erau egale, erau respectate, iubite, dar nu se punea problema altfel. Acum, la vârsta de 15 ani, lucrurile sunt demult rezolvate.

Filmele care veneau în oraş trecuseră şi ele printr-o cenzură destul de drastică înainte, nu conţineau scene de sex sau violenţă. Era o emoţie mare când apărea o actriţă dezbrăcată, la teatru nici nu se punea problema de aşa ceva“.

„În momentul în care am terminat liceul eram capabili toţi să citim un roman de Maxim Gorki. Mă puteam orienta în presă, în cărţi, în biblioteci. Nu aveam de fapt niciun resentiment faţă de societatea în care trăiam. Nu m-am revoltat împotriva sistemului până când nu am dat cu adevărat ochii cu el“.

„Când am intrat în facultate, comportamentul meu era atât de scandalos încât nici nu m-a propus nimeni să intre în partid. Aveam un păr incredibil de mare, eram îmbrăcat cu cele mai extravagante haine, de mine atârnau tot felul de lanţuri, de ghiuluri şi de brăţări. Era clar, reprezentam o persoană pe care partidul nu poate să pună bază“.

Alexandru Tocilescu

„Sunt un om care se află într-un proces al muncii intens şi, de multe ori, sălbatic. Timp ca să ne scriem părerile şi ideile, nu prea avem. Şi mă refer la toată tagma noastră. Eu nu cunosc niciun eseu important scris de vreun actor sau de vreun regizor. Nu cunosc vreo problemă care să nu fie de teatru şi care să fi intrat în atenţia vreunui om de teatru, care să dezvolte o teorie sau o dezbatere pe marginea subiectului respectiv“.

„Primul atac important pe care l-am făcut cu un spectacol a fost cuplul «Tartuffe» şi «Cabala bigoţilor», unde calitatea neîndoielnică a pieselor, problema lor, relaţia dintre Molière şi Regele Soare, situaţia era atât de fără echivoc, iar cititul printre rânduri nu era specialitatea celor care erau la propagandă, sau la municipiu, sau la minister“.

„La un moment dat, Molière stă de vorbă cu Bufonul lui Ludovic, pe care îl chema Cizmarul cel Drept. Iar în discuţia lui Molière cu Cizmarul, neîntâmplător, cizmarul ajungea pe tron. Artistul vorbea cu cizmarul ajuns rege. Când zicea «Cizmarule, mă auzi?», cizmarul, care stătea pe tron, îşi asuma şi rolul regelui, ţinuta, aroganţa. Totul se termina în ropote de aplauze pentru că lumea înţelegea mesajul şi apărea acest extraordinar sentiment de solidaritate pe care îl aveai cu o sală întreagă“.

„În momentul când Andrei Şerban s-a întors, după `89, şi a venit director la Teatrul Naţional, el a dat o declaraţie cum că aici nu s-a întâmplat nimic timp de 25 de ani. Aici, teatrul a murit şi bine că a venit el, să ne scoată din rahat, să ne facă oameni. Ei, nu este deloc aşa. Teatrul nu s-a întrerupt, teatrul nu a murit. Protestele noastre, puţine, dar solide, au însemnat ceva“.

Alexandru Tocilescu

„În «Hamlet» exista o replică extraordinară pe care lumea o înţelegea perfect: «Danemarca e o închisoare. Şi încă ce mai închisoare, cu carcere, celule, teminţe. Iar dintre toate închisorile, Danemarca este cea mai rea!». Lucrul ăsta se ducea în sală ca glonţul, toată lumea înţelegea că pentru a citi Danemarca trebuie să scrii România“.

„De pildă, într-un vers despre Rosencrantz şi Guildenstern, care erau evident oamenii securităţii, noi am tradus: «Sunt cadre de nădejde, care fără îndoială îi vor veni regelui indispensabili!». Cu toate jocurile de cuvinte aferente, «cadre de nădejde» era o expresie din limba de lemn care avea o conotaţie foarte clară. Tovarăşii erau cadre de nădejde“.

„Am avut tupeul de a nu-mi fi frică de nimeni, nici de prieteni, nici de lumea de afară. Ce dacă, într-o zi, am rugat-o pe o prietenă să îmi aducă de la bărbat-su o casetă cu muzică mexicană, iar pe caseta aia era înregistrată discuţia de la mine din cameră, avută cu două zile înainte“.

„Eugen Ionescu, dacă ar fi rămas în România după ce a scris «Nu», ar fi fost puverizat până la urmă. După ce a făcut actul lui de negaţie fundamental, a ras toată literatura de bază, dacă ar fi încercat să se alinieze literaturii de aici, ar fi fost distrus. El a dat şi a fugit“.

Alexandru Tocilescu

„După părerea mea, Leonid Dimov este cel mai mare poet român de după război, despre care nu ştie nimeni. A început Humanitas să publice opera lui Dimov, dar rămâne atât de necunoscut. Dacă spun cuiva numele ăsta, lumea mă întreabă dacă e bulgar. Vorbesc despre oameni care au acum între 25-35 de ani“.

INFO

„Nevestele vesele din Windsor“, unul dintre ultimele spectacole regizate de Alexandru Tocilescu, poate fi văzut în stagiunea 2013-2014 la Teatrul Metropolis din Bucureşti.

Foto cu Alexandru Tocilescu: Elena Crăescu

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 1 of 3123