În zilele noastre în care reţele sociale dezvăluie pas cu pas fiecare amănunt din viaţa unui om, ne-a mai rămas un singur loc în care putem fi surprinşi sau uimiţi de oameni – sala de teatru.
Un articol de Judy Florescu|19 iunie 2014
Ce se întâmplă pe scenă sub ochii spectactorilor nu poate fi substituit de nicio tehnologie și te împiedică să devii un roboțel. Deși stăm în scaunele tăcerii preț de câteva ceasuri, un spectacol de teatru ne ajută la îmbunătățirea abilităților de comunicare, fiindcă el ne exersează reacțiile, mimica, gesturile, în funcție de acțiunea petrecută pe scenă.
Meseria de actor se bazează în mod evident pe comunicare, iar dacă actorii nu știu să comunice cu publicul lor, atunci energia spectacolului scade, atenția publicului se îndreaptă către altceva și comunicarea nu are loc. Există actori care comunică prin fiecare rol al lor și salvează regia unui spectacol; unii actori vin ca la serviciu și nu se remarcă deloc pe scenă, pe când alți actori își doresc un anume fel de comunicare cu publicul pe care o realizează pe parcursul unor serii de reprezentații.
Cum e publicul? Publicul de teatru poate că e publicul cel mai greu de cucerit, fiindcă actorii nu au foarte multe elemente ajutătoare în acest sens; nu au muzica de partea lor, nu au dansul pe care se pot baza, nu au orchestră în spate, nu au o regie tehnică precum o au avut-o cei de la Bon Jovi în Piața Constituției (unde a venit cel mai „nerock” public din câte am văzut la astfel de evenimente și totuși nu i-au lăsat să părăsească scena decât după trei ore).
În afară de o reputație de actor bun, care poate dăuna pe alocuri, un actor pornește cu neîncrederea unor sute de ochi, care parcă așteaptă ceva neobișnuit, să li se întâmple ceva straniu și apoi să reacționeze. De fapt, publicul de teatru își dorește interacțiunea cu actul artistic, dar nu cunoaște modul adecvat de a o obține, fiindcă nu există o rețetă în acest sens – comunicarea se produce sau nu.
Dar ce facem când întâlnim un actor în afara scenei? Aici comunicarea se împarte în mai multe feluri. Mare mi-a fost surpriza când am văzut că primul imbold al oamenilor este să îi evite pe actori, ca și când nimic din ce le-ar spune nu ar fi o manieră potrivită de abordare pentru ei; deși le admiră munca și le știu replicile din spectacole pe de rost, nu au curaj să comunice cu actorii preferați.
Apoi intervine categoria de spectatori-spioni care îi urmăresc pe actori în locurile lor de relaxare, găsesc o portiță de intrare în conversație cu ei și apoi ajung să se simtă îndreptățiți să ceară invitații la spectacole, fără ca ei să aibă, de fapt, vreo legătură cu teatrul. Faptul că îți cumperi bilet la un spectacol denotă că respecți munca implicată într-o producție artistică și, mai ales, că tu contribui la perpetuarea unui fenomen tot mai rar întâlnit printre preferințele publicului larg.
Comunicarea înseamnă că ambii părtași au ceva de oferit, iar din această îmbinare se creează un frumos sentiment că nu ai stat în sala de spectacol inutil. Atât timp cât comunicarea dintre actori și spectactori va exista, la nivel senzorial, teatrul nu va pieri niciodată.
