Editura Cartea Românească a lansat „Însemnările“ Mariei Banuş. Citiţi un fragment din carte!
http://www.ziarulmetropolis.ro/editura-cartea-romaneasca-a-lansat-insemnarile-mariei-banus-cititi-un-fragment-din-carte/

Cu ocazia centenarului Maria Banuş (1914-2014), Editura Cartea Românească a lansat „Însemnările mele“, de Maria Banuş, în colecţia: Jurnale şi Memorii. Cartea, cu text stabilit, note şi comentarii de Geo Şerban, costă 74,95 lei şi este împărţită în Volumul I (1927-1944) şi Volumul II (1945-1999).

Un articol de Petre Ivan|1 Aprilie 2014

 

Ce înseamnă 72 de ani (1927-1999) din viaţa unei poete din România, apăsată, încă din adolescenţă, de originea etnică, într-o Europă bîntuită de stafia comunismului, de lipsa de spaţiu vital a nazismului, de evoluţia violentă a ambelor extreme?

Înseamnă refugiu timpuriu în doctrina marxistă, iluzii trăite în ilegalitate şi activism politic cultural în epoca dogmatică comunist-stalinistă din al şaselea deceniu al secolului XX. Toate urmate de regrete, negare, dezgust, remuşcări, revoltă împotriva unei ideologii pe care realitatea a contrazis-o.

Dar stigmatul „comunistă fostă stalinistă” o va urmări pînă la moarte – şi mai tîrziu – pe cea care debutase exploziv, în anul 1937, cu excepţionalul volum de versuri „Ţara fetelor“.

Zeci, sute de personalităţi ale vieţii literare, culturale şi politice ale ultimelor decenii, alături de familie şi o galerie pitorească de oameni obişnuiţi, devin personaje în mult visatul şi niciodată terminatul jurnal-roman memorialistic „Însemnările mele“, de Maria Banuş.

„Pe data de 10 aprilie 2014, se împlinesc 100 de ani de la naşterea Mariei Banuş. Volumele memorialistice inedite Însemnările mele dau cuvîntul celui mai implicat martor al unei istorii literare tumultuoase: jurnalul poetei.
Însemnările mele este un jurnal intim ţinut cu intermitenţe cîteva bune decenii, între 1927 şi 1999, poate cea mai amplă scriere de acest tip în epoca modernă a literaturii noastre, deloc săracă în mărturii cu caracter reflexiv-autobiografic. O fereastră, în orice caz, revelator deschisă spre un destin al creatorului dramatic expus furtunilor istoriei.” (Geo Şerban)

„A trecut un an de la ultimele însemnări. Mă regăsesc maturizată. Mai clară, mai puţin incoerentă, dar şi cu mai puţină sevă. Evoluţia se va realiza, oare, dialectic? Mă voi putea întoarce, îmbogăţită, la vechile mele preocupări artistice?
Deocamdată, n-am ieşit încă din perioada de ucenicie spirituală. Citesc. Încerc să mă disciplinez. Crizele, ceasurile de deznădejde, de abis, sînt mult mai rare. Entuziasmul creator a dispărut.

O presimţire sau o speranţă, conştiinţa adevăratei mele chemări, mă face să regret, ca şi în trecut, lipsa unei activităţi ordonate, pe şantierul literar. Cu toată învălmăşeala evenimentelor şi cea interioară, n-ar fi trebuit să părăsesc însemnările, care mi-ar putea fi de un folos inapreciabil, cîndva. Materialul brut nu trebuie dispreţuit şi nici măcar subestimat în arta realistă.

Voi căuta să-mi împrospătez unele amintiri şi să notez fapte recente. Apoi îmi voi ţine iarăşi însemnările la zi.” (Maria Banuş, Petroşani, 22 mai 1941)

Cine a fost Maria Banuş

Maria Banuş (10 aprilie 1914–14 iulie 1999) rămîne, în pofida etichetelor aplicate de către o istorie literară vindicativă, o mare poetă a secolului XX.

A publicat în jur de 20 de volume de versuri, o parte dintre ele tributare dogmatismului proletcultist şi realismului socialist – Ţie-ţi vorbesc, Americă! (Medalia de Aur a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Varşovia), 1955, Magnet, 1962, Diamantul, 1965. Odată cu maturizarea literară şi politică, poeta revine la graţia poetică iniţială (Portretul din Fayum, 1970, Oricine şi ceva, 1972, Noiembrie inocentul, 1981, Fiesta, 1990).

Volumul Orologiu cu figuri, Editura Eminescu, 1984, a fost tradus în limba franceză (L’Horloge à Jacquemart), cu o prefaţă de Alain Bosquet, în 1987.

A publicat traduceri din R.M. Rilke, A.S. Puşkin, Robert Browning, P. Neruda, Verlaine şi numeroase antologii din lirica universală.

În anul 1989 i se decernează Premiul Internaţional Gottfried von Herder.

La zece ani de la moartea poetei, în 2009, Editura Casa Radio publică audio-book-ul Zăbale rupte. Poeme rostite la radio, cu ilustraţii de Tudor Banuş.

Ziarul Metropolis vă prezintă un fragment în avanpremieră, din „Însemnările mele“ – Maria Banuş

28 aprilie 1937

Când i-am spus Luciei că iar sunt ameţită de P., căci e tare frumos şi trebuie să mă culc la picioarele lui, să mă închin frumuseţii, a-nceput – cum se şi cuvenea – să mă dăscălească. Dar nu asta voiam să spun. Afirmaţia ei că are „bot de iepure”, că i se văd gingiile când râde. Eu am protestat vehement, că asta nu se cheamă bot de iepure, că n-are buza spartă. Şi că are un şir minunat de dinţi.
– Şir, şir, dar bot de iepure tot are. Şi tip îngâmfat de parvenit.

Eu nu pot să văd toate astea. Ştiu că la cafenea eram ameţită ca acum cinci ani. Slabă, slabă. Şi o senzaţie foarte curioasă. Parcă mi-ar fi dispărut corpul complet, aşa eram de uşoară, numai vibraţie, înăuntru, numai tremur şi totuşi atât de trup, adică nu trup ci ceea ce trece drept al trupului, senzualitate. Trupul nu mai exista deloc, doar un singur fir fierbinte de emoţie, răsucindu-se şi desfăcându-se încontinuu.

Şi supunerea aceea totală a femeii în faţa bărbatului, pe care nu mi-a dat-o şi n-o să mi-o dea decât el. Am simţit atunci: dacă peste douăzeci de ani mi-ar spune: „Marioara, te vreau”. Ca şi în prima zi de dragoste mare, acum patru ani, i-aş spune: „Vin”. Şi nu s-a întâmplat aşa. Am fost calmă, dacă nu chiar indiferentă, dar atât ca să pot rezista.

Şi îl iubesc pe Sorin atât de adânc, atât de cald, aş merge în foc pentru el. Pentru P. nici o unghie nu mi-aş da. Dar dacă m-ar chema la el, m-aş duce. Norocul meu e că nu mă cheamă.

Maria_Banus

Cred că n-ar avea mare bucurie mama dacă şi-ar vârî nasul aici. Când scriu despre P., o văd pe mama punându-şi ochelarii, cotrobăindu-mi printre caiete şi citind cu greaţă şi teamă cele scrise de mine. Dac-ar şti ea, sărmana, că nici o amintire a mea nu a lăsat dâre mai lipicioase, mai scârboase decât scenele când mama „se descoperea” că a citit caiete, scrisori, tot ce mi-era mai intim, mai secret, şi toate astea din grijulia ei dragoste pentru mine, din teamă de a nu mă rătăci pe căi greşite.

Sunt coşmaruri care nu se uită. Sunt amintiri care-ţi taie orice elan. De multe ori fug de lângă ea, când în mijlocul unei scene de mare dragoste, de reală, spontană apropiere a mea de ea, se ridică un val ruşinos, fierbinte, de ură, de ruşine de mine, de ea, de tot ce s-a întâmplat între noi, altădată.

Şi când mă gândesc, ce uşor ia ea asemenea întâmplări, „copilăreşti” . Crede că pot avea acelaşi zâmbet de bătrânică ce-şi aminteşte de „pozne” de demult, care o făcuseră să verse câteva lacrimi. Atât de uşor ar fi putut rămâne pentru mine, dacă nu mama ideală, dar mama cea dulce, mama copil, mama femeiuşcă, mama fetiţă ofilită, cu frunte mare, limpede, cu mâini albe, cu firească neînţelegere pentru mine, dar cu o afecţiune care se ridică delicată, mlădioasă ca o punte veneţiană, peste canalul ce desparte generaţiile.
……………………………………………………………………………………………….

28 X 1963

O lună fără spor. După „Săptămâna poeziei”, risipire în mii de preocupări şi ocupaţii mărunte legate de casă (Eliza în concediu până-n 20), de apariţia volumelor Neruda şi Metamorfoze (adrese, dedicaţii), de căutare şi umplere de goluri la culegerea de dragoste (Jonckheer, poezia neerlandeză şi belgiană), de obligaţii luate la Secolul 20 (2 Rilke,1 Celan), vizite, legături, informări (Vasile Dinu, C.C., Beniuc, ceartă că l-am „pârât” la C.C. că nu sunt trimisă în străinătate – apoi promisiunea că mă va ajuta să dau un volum la Viena), A.M. Sperber (alcătuirea listei „definitive” pentru la noi şi pentru Viena (promite că până la sfârşitul anului se face traducerea; ştiu că e imposibil), I. Horvath şi M. Lilin, prozatori sârbi etc.

Toate ocupaţiile astea pulverizante nu pot decât atenua şi acoperi uşor, fondul de neagră demoralizare, prăbuşirea eşafodajului pe care l-am clădit, timp de un sfert de secol pentru înălţarea anumitor valori etico-politice, ce se prăbuşesc rând pe rând (unirea noţiunilor etic şi politic nu e ea însăşi o greşeală?).

Evreii, soarta lor. Soarta copiilor noştri (cetăţeni de gradul doi, într-o invizibilă şi atotputernică, nescrisă legiuire). O picătură a făcut să se reverse paharul, mai bine zis mi-a deschis cu adevărat ochii (împăienjeniţi de resturi, de filamente de idealuri). Scoaterea mea, numai a mea din programa admiterii în învăţământul superior. Ştie toată studenţimea. Îmi spusese ceva Petre. Nu l-am crezut. Mi-a spus şi Veronica. Am controlat. Aşa e. – Dumneata, tovarăşă, trebuie să fii supărată pe mine!

Nu, nu sunt supărată. Sunt tare lovită, tare îndurerată, nu pentru faptul în sine – pentru tot ce presupune şi tot ce prevesteşte, pentru mine, pentru ai mei, pentru mulţi. Am să anunţ, am să spun. Ei şi?
Veronica spunea: „Mi se pare că am trăit prea mult”.
Şi eu simt ceva asemănător. Dacă viaţa s-ar fi sfârşit ceva mai înainte, aş fi fost un mic capitol al literaturii române în timpul stalinismului cu un preambul adolescentin (Ţara fetelor).

Am sentimentul puternic al frustrării, al păcălelii, al autopăcălelii, autoînfierbântării. Ce a rămas? Nişte poeme puhave, umflate, grandilocvente, contrare spiritului, gustului epocii. Şi Jebeleanu e conştient de asta. Şi acum? Se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple: cei ce te-au mobilizat, obligat, convins etc. te laşază; pe primul plan sunt „neaoşii”, „românii verzi” sau mai puţin verzi, apar la suprafaţă şi cei ce merită şi cei ce nu merită (alături de Blaga – cresc, cresc Botez, Giurgiuca, Lesnea, Vrânceanu, V. Bârna etc.)

Tinerii mai curaţi, mai noi, neunşi cu vechile unsori, sunt foarte bine şi foarte gros unşi cu cele noi. Ştiu ce au de făcut, ştiu să tragă sforile. Unii foarte rafinaţi, estetizanţi, nu pot desigur să-şi facă maeştrii din „foşti toboşari” ca mine – chiar dacă am făcut parte din categoria toboşarilor mai delicaţi şi foarte convinşi. Huliganii sunt la putere şi contracarează pe ascuns, fiecare în citadela şi clanul lui (Ivaşcu – Brad). Ovreii se descurcă fiecare cum poate, lucrând, scriind, manevrând fiecare pe cont propriu, cu prietenii, influenţe, servicii – contraservicii, linguşeli, intrigi (Nina, Veronica).

Mi-e atât de silă de toate, de agitaţia asta inutilă pentru că nu duce la valori, ci frânează realizarea valorilor. Era vorba să aibă loc o mare şedinţă mare pentru hăituirea poeziei evazioniste, „alambicate” (termenul lui Toma a revenit). Referat pregătesc Utan, E. Simion, Oarcăsu. Va fi, dar se pare mai potolit. Căci nu-i convine lui Beniuc (cred că el urmăreşte acum, de teama lor, să păstreze un „oarecare” echilibru).
…………………………………………………………………………………………………..
Chaville, 22 decembrie ’91

Pe măsură ce trece vremea şi îmbătrânesc mai mult, îmi dau mai clar seama cât de superficial sau pe alături am sesizat tot ce am aflat din cărţi, din viaţă.

De pildă, poezia modernă. Nu e de mirare că, în perioada proletcultistă, am trecut destul de uşor, fără prea mari drame, la o poezie discursivă, diluată, retorică, anti-modernă, iar înainte şi după, tot ce am scris, în poezie, a fost luat, preluat, asimilat, fără reflecţie din „aerul timpului”.

Nici acum, nu-mi pot asuma, pe deplin, revolta, dezmăţul, ruptura antiburgheză rimbaldiană sau păcatul originar (catolic), Raiul din care se naşte poezia modernă la Baudelaire.

Cu atât mai puţin îl înţeleg, pe deplin, pe Mallarmé: „donner un sens plus fin aux mots de la tribu” şi propunerea lui de a atinge impersonalitatea. […]

Viaţa mea: o greşeală. Politica: o boală fără leac. Trebuia să rămân la mine acasă, în poezie. M-am întors la perimate qui-pro-quo-uri: etic, estetic, mântuire, misiune socială, eşec, deziluzie, degradare şi, în cele din urmă, secătuire completă, dincolo de disperare…

Şi acum, împuţinarea, diminuarea vârstei, cerşetoria… Încă puţin, să mai fiu, să mai văd, să mai înţeleg, să-i strâng lângă mine pe cei iubiţi şi bărbatul, foarte bătrânul, iubitul, atât de aproape şi de străin, prin fire, prin structură mentală şi psihică, să rămână, să fie cât mai sunt şi eu.

În tinereţe, făptură contradictorie, sălbatică şi cuminte. Mi-am îngropat, mi-am înăbuşit pulsiunile. Bolnăvicioasă, mi-a trebuit un adăpost: familia, partidul comunist, idealul, viitorul, refugiul. Nu, suntem în haos. Expuşi. Prietenii, mai tineri, mor: Mugur, Petre Solomon. Şi, ca şi în copilărie, cu nimic deosebit, nu înţeleg: mormântul şi patul cu cearceaf şi farfuria, şi frazele şi neantul, condiţia umană, religia. Un cap care nu înţelege celelalte capete, unele geniale (Spinoza, Einstein, Pascal) care cred, cred că Dumnezeu există.

Eu nu înţeleg nimic din cosmosul în care ne-am născut şi vom muri, şi tot aşa la infinit şi nu mai cred nici în raţionalistul progres, şi nu mai înţeleg nimic din absurditatea numită om şi societate şi nu mai cred în etica de care Richi, ca om, m-a dezgustat, şi nu mai cred decât în dragoste şi o licărire de conştiinţă care ne cere: trebuie să faci cutare lucru, dincolo de convenienţele sociale, aşa, ca om, pentru semenul tău, să nu-i faci rău, şi mă sperie tot mai tare barbaria, ororile care se întâmplă pretutindeni, războaiele, crimele, degradarea…

Maria Banus_03041237

Nu pot să mă abstrag din absurda viaţă social-politică. Morbul, în sânge. Televizorul, ziarele, vorba oamenilor. Elţîn, imperiul rus, vechiul şi noul. Vechea URSS care sucombă, cu Gorbaciov palid, înfrânt, măturat de brutalitatea istoriei. Terapeutica de şoc a lui Elţîn (brutalul, antipaticul, eroul, curajosul puciului din august ’91), nu va duce ţările foste URSS la dezastru? Nu vor antrena pericolul nuclear? Sau chiar fără războaie nucleare, o derivă mondială, cu migraţii de mase uriaşe, reprimate de ţările îmbuibate, care se apără de năvala mizerilor?

În Georgia, asalt asupra clădirii guvernului. Morţi, răniţi. Nu, la noi, în România, nu se va ajunge la război civil. Numai între om şi om. Capitalismul sălbatic. Comunismul organizat şi criminal. Între ele, o viaţă (indescifrabil), care se sfârşeşte. „Je est un autre” (Rimbaud). Şi asta am înţeles şi n-am înţeles. Ipocriţii îşi falsifică bilanţul vieţii. Nici în faţa sinelui lor, nu pot fi adevăraţi, lucizi. Corupţi spiritual. Puternici? Poate. Profitori, până la sfârşit. Laurii academici.
Invidia nu mi-a fost străină. Acum e departe de mine. Vreau un pic de echilibru, de sănătate şi… să-mi trăiască (sănătoşi) cei dragi. Simplu. Fără operă. Deşertăciunea deşertăciunilor.

Totuşi; cât m-am bucurat de Herder! După deceniile de bălăceală în propria mea mizerie, a înşelării de mine, a manipulărilor politice la care am fost supusă şi cărora le-am fost un subiect perfect, reuşit. Când atacau Ungaria, în ’56, eu scriam Credinţa. Adică acum să arăt, în ciuda a tot ce se revoltă în mine, şi nu mai crede în Cauză (cauza dreptăţii, a viitorului fericit pentru omenire) că ea, Cauza, merită orice jertfe, e mai presus de brutalităţi, victime nevinovate etc. etc…

În ’68, nu mai credeam. Era prea târziu. Alţii s-au lăsat păcăliţi de Ceauşescu, care-şi păzea postul şi pielea iar intelectualii noştri deştepţi, lucizii, anticomuniştii, se înscriau în partid. (Mă făceam tot mai mică, în banca mea!). Şi cât am suferit în mica mea Românie pentru că n-am fost înţeleasă.

04
/12
/16

Cartea „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici (traducere din rusă și note de Luana Schidu) a fost publicată la Editura Humanitas, în anul 2016.

02
/12
/16

Scriitorul nipon Haruki Murakami va publica viitorul său roman în Japonia în februarie 2017, a anunțat editura sa care nu a dezvăluit titlul și nici subiectul viitoare sale cărți. Anul trecut Murakami a publicat “Men Without Women”, o colecție de șase povestiri scurte, dintre care una inedită și celelalte cinci apărute deja într-o revistă literară.

29
/11
/16

Sâmbătă, 3 decembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu, regizorul Radu Jude și criticul de film Andrei Gorzo vor intra în culisele filmului "Inimi cicatrizate". Pelicula lui Jude a câştigat Premiul Special al Juriului şi trofeul "Don Quijote" la Festivalul Internațional de Film de la Locarno.

27
/11
/16

Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale din strada Rivoli 18, de la Paris, aflaţi care e locul preferat de citit al unuia dintre cei mai cunoscuți eseiști și critici de teatru ai lumii, scriitorul George Banu.

25
/11
/16

Lolita, Un veac de singurătate și În căutarea timpului pierdut se regăsesc pe lista celor mai bune cărți ale secolului XX, în timp ce dintre operele secolului XIX au fost alese, printre altele: Război şi pace, Madame Bovary sau Marile Speranţe. Cei care au votat acest inedit top sunt 125 de autori celebri ai zilelor noastre, iar preferințele lor figurează în cartea "The Top Ten: Writers Pick Their Favorite Books", scrisă pentru uzul cititorilor.

23
/11
/16

Editura Humanitas Fiction vă invită sâmbătă, 26 noiembrie, la ora 17.00, în librăria Humanitas de la Cișmigiu la o întâlnire dedicată lui Bob Dylan, după ce Academia Suedeză i-a acordat premiul Nobel pentru literatură „pentru crearea unei noi expresii poetice în marea tradiție a muzicii americane”.

22
/11
/16

Fanii din România ai scriitorului Gabriel García Márquez vor putea vedea în curând (cu siguranţă nu pe marile ecrane autohtone), documentarul despre autorul “veacului de singurătate”, lansat în cinematografele din cele două Americi şi în Spania în primăvara acestui an.

22
/11
/16

Zilele trecute, în cadrul Târgului de carte Gaudeamu, a fost acordat Premiul PEN România 2016, ex aequo, scriitorilor Cristian Teodorescu, pentru romanul Șoseaua virtuții. Cartea cîinelui (Editura Cartea Românească, 2015) și Bogdan Ghiu, pentru Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest) (Editura Cartea Românească, 2015).

21
/11
/16

"Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei" de Lucian Boia, "Inocenții" a Ioanei Pârvulescu, sau "Jamila Cuisine" de Geanina Staicu-Avram, au fost câteva dintre cele mai vândute titluri ale ediției din acest an ale Târgului Internațional Gaudeamus, desfășurat în perioada 16 — 20 noiembrie

21
/11
/16

Puțini sunt cei care nu au auzit de Petre Ispirescu și mult mai puțini cei care știau că îndrăgitul povestitor și folclorist român nu a frecventat școala, a fost încarcerat şi, până la vârsta de 50 de ani (s-a stins din viață la 57), nu a părăsit niciodată localitatea natală.

18
/11
/16

Cartea „Cronica vieții mele: volumul întâi” (traducere din limba engleză de Dan-Silviu Boerescu) a fost publicată la Editura Humanitas în anul 2015.

15
/11
/16

În cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, la editura Curtea Veche Publishing va avea loc o triplă lansare de carte dedicată Casei Regale a României, în prezența Alteței Sale Regale Principele Radu al României.

Page 1 of 6012345...102030...Last »