Imaginarul este un teritoriu îndelung sondat şi totuşi inepuizabil când ne dăm seama cât mai este de explorat. În literatură, mai ales în poezie, unde pionierii, strămoşii, „bunicii” şi „taţii” sunt consacraţi prin lirica şi sensibilitatea devenite trademark, pare destul de dificil să mai produci scânteia inovaţiei.
Un articol de Teodora Florea|4 martie 2024
În poezie s-a zis de(spre) toate – și chiar foarte bine! Dar viața (și poezia) continuă să se transforme și să transforme cititorii pasionați, ocazionali sau accidentali. Forța imaginilor construite cu măiestrie sau ludism din cuvinte, tehnici, sunete, sau structuri își găsește surse noi, iar autorii devin din ce în ce mai curajoși în manifestările lor. Inovația, la poeții contemporani, constă în specificul lumii lor interioare, profund marcate de experiențe subiective, de voci poetice curajoase în stranietatea lor și, de aceea, trebuie să aducem sub marea lupă a ochiului public câteva nume, tinere sau deja familiare, a unor poeți cu un fel de „mind palace” și un fel de exprimare inedit.
Teodor Dună
Teodor Dună (n. 1981, Tâncăbești, Ilfov) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Volumul său de debut, trenul de treieşunu februarie (2002, Editura Vinea), distins cu Premiul Naţional pentru Debut „Mihai Eminescu“, este urmat, la trei ani distanţă, de volumul catafazii, publicat la aceeaşi editură. În 2010 îi apare de-a viul, la Editura Cartea Românească, iar selecţii din poemele lui au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, bulgară, spaniolă şi maghiară. Volumul obiecte umane a fost desemnat Cartea de poezie a anului 2015 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Urmează publicarea volumului kirilă, Editura Tracus Arte (2017, premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură), antologiei minunata lume, Editura Cartier (2019) și a celui mai recent volum de poezii, flașneta babel (2022, Editura Nemira).
Poezia, de fapt, mă împiedică să trăiesc, să mă pot bucura atunci când ea e departe de mine. După ce ai văzut cel mai frumos cer posibil dinăuntrul tău, atunci toate celelalte ceruri par cârpe albastre, mucegăite. După ce ai atins cel mai potrivit trup pentru degetele tale e greu să mai simți cu adevărat un alt corp. Din nefericire, omului din mine i-au rămas prea multă indiferență, cinism, cruzime – și ușurința cu care disimulez. Iartă-mă că sunt redundant, dar când îți este permis atâta viu în anumite momente, atunci rămâi fără pic de viață în cealaltă parte a timpului, în timpul cu ore omenești, și ești obligat să duci mortul din tine peste tot, să-l obligi să zâmbească, să vorbească pe marginea neantului. Și mi-e cel mai greu să fiu un mort politicos. Și ca să-ți răspund la întrebare: nu, nu mi-e îndeajuns poezia, aș avea nevoie și de puțină viață, nu doar când scriu, aș avea nevoie doar de atâta viață cât să simt că trăiesc și eu, cât să mă pot iar bucura. Și nu, nu pot trăi din poezie și nu pot trăi nici fără ea…
Priveliște
cel mai mult o flașnetă îmi lipsește.
o flașnetă din lemn alb,
din care să iasă
dintr-un buton albastru secret, dintr-un buton albastru
care devine încet-încet incandescent,
dintr-un buton care se preschimbă
într-o ciudată fântână arteziană,
și pe acolo să iasă
toți morții și toate moartele
și toți să fie
cum erau sau ar fi putut să fie,
dar neapărat toți vii și tineri.
și să se vadă, să se îmbrățișeze
o zi și o noapte, nu mai mult,
doar o zi și o noapte.
iar la întâlnire să fie chemați
toți cei care au fost și toți cei care sunt,
și să nu se mai știe
cui i s-a pus carne de-o zi
și cine va mai fi viu și mâine.
fără nici un folos și fără marea sită,
fără alte tunete și trâmbițe,
fără epilepsia cerului și a pământului.
doar de dragul întâmplării
să fie așa.
de dragul priveliștii tuturor oamenilor,
așa, urâți și frumoși,
mizerabili sau buni,
blânzi sau cruzi,
dar, ca prin minune, toți veseli
și tineri.
fără să se știe cine sau de ce,
fără nevoia întrebării și fără nevoia răspunsului.
să fie acolo doar să se vadă, să se ia în brațe,
să fie toți laolaltă, cei de acum șapte mii de ani
cu cei de acum patru sute, cei de acum trei mii
cu cei de acum optzeci și cu cei de acum.
toți toți toți
iar dacă vor afla ceva din alipirea aceea,
să tacă, să nu zică nimic mai departe,
să rămână între ei, numai între ei.
dar, neapărat, totul să fie doar de dragul întâmplării,
doar de dragul priveliștii – nimic mai mult,
măcar o data, te rog, să nu fie nimic mai mult.
Bogdan Alexandru Petcu
Bogdan‑Alexandru Petcu (n. 1995, Albele, Bacău) a studiat filosofia la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca. A publicat poezie în mai multe reviste literare și a avut lecturi publice în cadrul unor evenimente precum Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau sau Noaptea Albă a Poeziei de la FILIT. În anul 2022 debutează editorial cu volumul Transcender, apărut la editura bistrițeană Charmides.
Bogdan povestește despre lucrul de aproape 5 ani de zile la acest debut, tăind cu meticulozitatea în „carnea” cuvintelor, rescriind la nesfârșit versuri și preocupându-se cu febrilitate de sonoritatea lor, precum și de structură. Titlul volumului se referă la o trecere spirituală plină de avânt, produsă printr-un fel de poezie conceptuală, după cum semnalizează încă din motto, preluat din lucrarea Despre suflet de Aristotel: „Sunt mulți cei care lasă deoparte știința dând curs imaginațiilor, iar în cazul altor animale nici nu există intelect sau raționament, ci doar imaginație”.
Valea Lupului – in.vocația
Cât de frumos e aici printre oameni când margini
de corp și-alte margini de corp sunt despărțite
de pielița densă, subțire a biosferei, când corpuri stau –
unele lângă mine, altele lângă tine – cum stau bobițele
de strugure pe ciorchine? Spune-mi, zeiță (sau tu,
conștiință), cum am ajuns noi oamenii pe aici!
Și, odată ajunși, am primit nume și-am început
să numim, cu de la sine putere, tot ceea ce nu
își găsea nume sau vrere. Am pătruns prin cuvinte
minte de om și minte de fiară, osia luminii și cât
întuneric încape într-un corpuscul ce duce povară –
de-a fi receptacul minuscul pentru crepuscul.
Și să-mi mai spui, dacă iubești cu adevărat rizomii,
unde-și ascunde lumea vie ribozomii și ce dureri
resimte planta, ce gânduri diluează apa. Spune-mi,
zeiță, cum prin parole spalancate creăm instrumentar
nenecesar la sensibilitate! Și suntem oameni
printre obiecte aruncate.
Zacuscă
Sunt dăunată, spune ciuperca ciupercii
prin rețea de miceliu. Visez descendență:
aparență și chip înrudit să răsară,
corpul fructifer să ne fie măcar până diseară.
Din filamente subterane prolixe
dispar incandescență – formele
fixe de viață – prin regresiune-n substanță.
Arhitectul de limb și nervuri ne transformă
în stârvuri, spune ciuperca ciupercii apoi.
Și mai spune: Arhitectul ăl sur
ne-a făcut să ne-arate natură și parte,
că natura nu e construct.
Pus între minte și soare – chiar dacă paria –,
cuprind din lumină fascicul, mediez ce pot media,
deci am trecut pe lângă ciupercă și-am spus că
mâine o mănânc în zacuscă.
Andrei Dósa
Andrei Dosa s-a nascut în 1985, la Brașov, este poet şi traducător din literatura maghiară și a absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală (denumit anterior master de Scriere Creatoare) din cadrul Facultăţii de Litere Braşov. A debutat cu volumul Când va veni ceea ce este desăvârșit (Editura Tracus Arte, 2011), pentru care a primit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“. Apoi, a publicat American experience (Editura Cartea Românească, 2013), pentru care a primit Premiul „Tânărul poet al anului 2013“, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a IV-a, 2014. Urmează publicarea volumelor Nada (Editura Pandora M, 2015), Adevăratul băiat de aur (Casa de Editura Max Blecher, 2017), romanul Ierbar (Editura Polirom, 2018) și Expectativa luminoasă (OMG Publishing House, 2020) și al doilea roman, Multă forță și un dram de gingășie (Editura Polirom, 2021). În anul 2017 a fost unul dintre cei zece scriitori incluși în programul New European Voices, coordonat de platforma Literature Across Frontiers. În prezent, este redactor al revistei Poesis International.
incoerențe/ descendențe
pe acoperișurile de tablă ale orașului
felinele-și plimbă trupurile
încărcate cu energie statică
deasupra orașului cerul nu mișcă nimic
în ciuda presiunii atmosferice și a acumulărilor
taxiurile galbene sunt gata la orice stimul
să declanșeze arta balcanică a exagerării
gândacilor căzuți pe spate le zvâcnesc
antenele ca o singură pereche de gene
totuși în mod paradoxal
îmi flutură prin sinapse uneori
posibilitatea de a defini logica zilelor
sub forma unei probleme de fizică
vizirul întreabă
cât de repede trebuie să alerge băiatul muftiului
ținând câteva cuburi de gheață pe palmă
în așa fel încât acestea să nu se topească
până ajunge în fața stăpânului la care slujește
dacă dumnezeu ar avea o înfățișare și câteodată are
i-aș urmări mișcarea buzelor și cum
gesticulează expert spre edificii în secțiune
unde își desfășoară activitatea măștile guy fawkes
emanând date statistice pentru eficiență în viitor
uneori mi-e ușor să vorbesc cu dumnezeu
pentru că amândoi suntem incoerenți
pentru că amândoi suntem occidentali
preview
de când mă știu
adorm în timp ce mama
frământă aluatul
până se face un obraz rotund de copil
amestecă mâncarea pusă pe foc
cuțitul râcâie coaja crudităților
cru cru cru
luminează umede
galben portocaliu și alb
lumina asta intră pe sub
ușa camerei mele însoțită
de vocile teatrului radiofonic
și dacă toate astea n-au contat
atâta timp
acum au puterea unui preinfarct
când va muri
voi da radioul la maxim
voi cumpăra un robot de bucătărie
și îl voi lăsa să meargă în gol
să nu se audă până afară
cum eu în cameră
Mihók Tamás
Mihók Tamás (n. 1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar, redactor de carte și redactor-șef adjunct la Revista Familia. A absolvit Facultatea de Litere la Oradea, specializarea română-engleză (2013) și masteratul în cadrul aceleiași facultăți. A fost bursier timp de doi ani la ELTE Budapesta. Din 2019, este doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș).
Autorul a șase volume de poezii (patru în română, două în maghiară) și al studiului Bihorul poetic postbelic. O perspectivă critică asupra liricii româno-maghiare, a avut debutul editorial odată cu publicarea volumului Șantier în rai (Ed.Tracus Arte, 2013). Este câștigător al premiului De-aș avea…, acordat de revista de cultură Familia (2014). A tradus texte din peste șaptezeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale.
jingle_all_the_way
am creat acest glob de sticlă pentru tine
nici scump nici greu e cadoul perfect
exprimă ignoranță nerecunoștință jale
tot ce trebuie să faci e să-l scuturi
și dozele pungile de unică folosință
se vor depune de-a lungul litoralului
pe frunzele de palmieri la baza tufelor
iar unele vor prefera cosmosul mărunt
am creat această coroniță din space junk pentru tine
să te premiez ai muncit cu sârg ai avansat repede
ți-am promis sporuri poftim de-acum vei putea levita
în poziție de lotus într-o bază de date confidențială
am creat această coroniță de racin pentru tine
am creat acești roboței sanitari pentru tine
am creat această blană de zibelină pentru tine
am creat acest cartof cosmic limba latină
orificiile căile pentru ingerare multinaționalele
ceaiurile de slăbit reactoarele combustibilii fosili
eșapamentul Cuba protocoalele criptomonedele
pentru ca tu să te poți ridica pentru ca tu să exiști
am creat acest glob de sticlă pentru tine
e civilizația în miniatură structurile re-
ziduale întâmpinând structurile autorizate
scutură-l te rog scutură-l te rog scutură-l
hwymm
refuzam să mă trezesc într-un oraș
din care ai plecat. dar tricoul?
how will you miss me if i don’t go away
nu știu, să zbârnâim. vreau să zbârnâi deasupra recoltelor
sleit de puteri. cât timp spre tine vin nu știu cât e ceasul. te voi aștepta
gătit trup-suflet, precum poetul zen. duș & voie bună. duș.
și-un bețișor de pin
aprins
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Este conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, redactor-șef al revistei „Transilvania” și redactor al revistei „Poesis International”. A coordonat secțiunea română a site-ului „Poetry International” și organizează Festivalul Internațional de Poezie din Sibiu – Poets in Transylvania. Din 2019, e președintele PEN România.
Volumele sale de poezie: Epistole pentru Camelia (Editura Imago, 2002); Biographia litteraria, (Editura Vinea, 2006); Monstrul fericit (Editura Cartier, 2009); Sebastian în vis (Editura Tracus Arte, 2010); Amintiri pentru tatăl meu (Editura Vinea, 2010); Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012); 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de editură Max Blecher, 2015), Psalmi (Casa de Editură Max Blecher, 2019) și Kaddish (Casa de editură Max Blecher, 2023).
A scris și un roman, Transparența (2018), două volume de jurnal (2017, 2021), premiate și acestea, precum și două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie română modernă și contemporană, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin și Marius Chivu.
Poezia e substanța de contrast a istoriei. Îi documentează patologiile; îi enunță și denunță bolile și leziunile; îi indică necontenit răul – și, implicit, postulează că bunătatea există. Pentru asta, poezia folosește frumusețea ca pe un marker esențial; toate constelațiile enorme de imagini acumulate în cele vreo patru mii de ani de poezie, în toate culturile și în toate limbile, nu spun decît asta: chiar dacă istoria e o oroare, bunătatea există – și frumusețea e urma trecerii ei prin lume.
8.
Meștere al degețelelor de copii & al părului indestructibil
al fetelor & al scuturilor transparente ale
jandarmilor – ai cam
îmbulinat-o.
Am văzut azi filmulețe cu copii cu capete sparte &
degete rupte, am văzut fete târâte de părul lor strălucitor &
indestructibil de jandarmi cu scuturi transparente precum lumina
Ta indestructibilă, am văzut dinți indestructibili sparți, trupuri indestructibile
sfârtecate, am văzut sângele făcut de tine țâșnind
în lumea făcută de Tine & era încă atâta frumusețe
în ea & abia asta mă terciuiește.
Orice cantitate de frumusețe mă terciuiește.
O frumusețe indestructibilă într-o lume făcută țăndări –
cinismul Tău e divin, într-adevăr. Am văzut un câine
lingându-și pe fața însângerată stăpâna prăbușită
sub cizmele jandarmilor, nepăsător la șuturile lor
care-i striveau și lui coastele. A dat atât de bucuros din coadă
când ea și-a ridicat mâna zdrelită & l-a mângâiat,
era atâta lumină indestructibilă în jurul lui,
pentru el răul trecuse absolut întâmplător prin lume. Un
jandarm cu viziera ridicată, un copil blond & pur, s-a apropiat
în fugă & a lovit-o iar.
Meștere, uneori îmi spun că ai trecut întâmplător prin
istoria lumii pe care ai făcut-o, cum trecem noi
întâmplător prin poemele pe care le scriem. Și că
din frumusețea indestructibilă & luminoasă pe care
ai lăsat-o se fac cele mai dure scuturi transparente. Și că
cei mai fericiți dintre noi dăm din coadă, lingând fețele
însângerate ale celor dragi. Terciuiți sub bocancii
unităților de intervenție rapidă ale serafimilor. Terorizați de unitățile anti-teroriste ale îngerilor. Cine
să îndure atâta frumusețe – și până când – și
de ce.
Meștere necruțător de blând, dacă n-aș simți uneori
limba ta aspră lingându-mi creierul însângerat,
dacă n-aș vedea uneori coada ta blănoasă bâțâindu-se
fericită – totul ar fi mai ușor
& mai insuportabil. Nu te teme, vorbim ca între
indestructibili.
