Ioana Pavel este jurnalist şi unul dintre promotorii importanţi ai culturii în Televiziunea Română. Pasiunea prin care îşi face meseria se simte în fiecare interviu pe care îl realizează.
Un articol de Judy Florescu|5 mai 2014
Ioana Pavel este o fostă violonistă care vorbeşte despre jurnalism şi despre întâlnirile cu oameni importanţi, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis.
Judy Florescu: Ai făcut o schimbare între muzică și jurnalism…
Ioana Pavel: Da, m-am dus într-un loc diametral opus. Și acum iubesc muzica și întotdeauna o să spun că a rămas prima mea dragoste. Însă, la felul meu de a fi, statul între patru pereți cu vioara în mână nu a avut satisfacții imediate.
Scrii un material, scrii un reportaj și în seara aia îl vezi la televizor. Pe când la vioară studiezi ani și ani, iar șansa de a deveni solist, ceea ce eu îmi doream, era foarte mică. Recunosc, copil fiind, mai săream peste orele de studiu atât de necesare… Și e nevoie de foarte multe date ca să ajungi în fața orchestrei. Adică solist.
Ori eu nu mă vedeam într-o orchestră stând undeva la pupitrul 7. Recunosc că îmi place să fiu în centrul atenției, nu în mod exagerat. Eu am tăiat brusc tot și parcă am început o nouă viață. Am cunoscut oameni noi, am încercat să-i ajut pe foștii mei colegi pe care îi știam și care sunt foarte buni instrumentiști.
Meseria de jurnalist mi-a adus mult mai multe satisfacții. Să nu se supere vioara pe mine, dar mi se potrivește mult mai bine ceea ce fac acum. Eu am nevoie de oameni, îmi place să stau printre oameni, ador asta! Normal că, din când în când, am nevoie de momente de respiro, dar, în general, îmi place să stau de vorbă, să aflu lucruri noi…
Mi se potrivește mănușă meseria pe care o am și o iubesc! În meseria de jurnalist ai parte de mai multă comunicare. Îmi place foarte mult să comunic cu oamenii și-mi place să cunosc oameni noi, să le cunosc poveștile.
Știi, nu contează că stai de vorbă cu un academician sau cu om care are câteva clase, contează foarte mult să știi să-l pătrunzi pe omul respectiv și să vezi ce poți să înveți de la el.
S-a întâmplat ca oameni cu povești covârșitoare să ți le povestească în felul învingătorului și oameni care au avut totul de-a gata și să nu fie tocmai mulțumiți de viața lor și asta să le dăuneze lor.
Cum vezi evoluția jurnalismului cultural?
Când m-am apucat de meseria asta, mi-am promis că o să fac ceva pentru tot ceea ce înseamnă artist de valoare. Eu sunt un reporter care se încăpățânează să promoveze tot ceea ce înseamnă cultură, dar de calitate.
Terenul mi se pare că se tot restrânge, dar din fericire constat că sălile de teatru sunt pline, la concerte lumea merge. Văd mulți tineri în sălile de spectacol, ceea ce e chiar îmbucurător. Odată cu maturizarea poate fiecare dintre noi învață că e bine să știe un lucru ca să îl poată contesta.
Atât timp cât nu știi despre ceva, nu ai cum să aduci contraargumente că nu ar fi bun. Noi nu știm că avem cultură.
Care a fost cel mai mare obstacol pe care l-ai întâmpinat în cariera ta?
Nu știu să-ți spun dacă au fost obstacole. Poate au fost dezamăgiri. Poate că a fost greu că atunci când am plecat de supărare din TVR, la un moment dat a fost foarte greu să mă întorc și asta a fost ca un obstacol pentru mine și ca o provocare, pentru că eu efectiv mă atașasem de instituția asta.
Ioana Pavel, la un interviu cu actorul George Mihăiţă. Foto: Ioana Chiriţă
Sunt foarte atașată de Televiziunea Română, unde am învățat tot, unde am putut să fur meserie, unde am avut noroc de niște oameni extraordinari care au știut meserie și au avut noroc să mă lase să învăț.
Și când n-am furat și n-am învățat, mi-au dat ei. Nu știu dacă le pot spune obstacole. Poate că am luat ca pe o dramă refuzul cuiva de a-mi acorda un interviu. Dar să știi că nu m-am lăsat până nu l-am realizat.
Chiar nu a existat nici o opreliște în cariera ta până acum?
Opreliști există în fiecare zi. Se poate să te calce cineva pe trecerea de pietoni și să nu mai ajung la un interviu. Mi s-a întâmplat. Se poate întâmpla să nu-i funcționeze camera unui coleg la o filmare. Asta e o opreliște.
Cât de mult contează atitudinea jurnalistului față de intervievat?
E foarte importantă în realizarea unui interviu atitudinea pe care o ai tu față de cel pe care îl intervievezi. Ai un feedback în funcție de cum faci tu lucrurile să meargă.
Tu ești cel care conduce, chiar dacă e o personalitate în fața ta. În funcție de atitudinea ta, așa îți va răspunde și el, pentru că oricât îl vezi tu de om mare așa, și el are nesiguranțele lui, și el are temerile lui, și el are emoțiile lui.
Care a fost cel mai emoționant interviu?
Cred că primul interviu televizat. Primul meu interviu a fost cu Maxim Vengerov, care e unul dintre cei mai mari violoniști din lume. El avea concert în București în seara aceea, pentru mine era primul interviu la Interviurile Telejurnalului. Făcusem interviuri, dar pentru un ziar poate e mai ușor, însă filmat e altceva.
Trebuie să pui întrebări scurte ca omul să-ți răspundă cât mai mult. Și cu cât de străduieşti mai mult cu cât îți iese mai greu. Cu cât ești mai natural mai firesc, cu cât duci totul ca pe o discuție prietenească, decurg altfel lucrurile. Aveam emoții pentru că era vorba de vioară, instrumentul pe care l-am studiat timp de 19 ani. Nu există interviu la care să nu am emoții.
Îmi place ceea ce fac și vreau să fiu pregătită cât mai bine.
Cum te pregătești pentru un interviu?
În primul rând să zicem că m-au pregătit anii de până acum, pentru că mai toți cei cu care îmi propun să fac interviuri sunt din sfera culturală, dar dorindu-mi să mă autodepășesc, am abordat și personalități din alte zone.
Am făcut la un moment dat un interviu cu prima femeie pilot din România. Citesc foarte mult despre persoana respectivă, citesc foarte mult despre domeniul respectiv, și încerc să-mi pun niște întrebări mie în primul rând ca să mă lămuresc. Întrebările acelea sunt bune și pentru interlocutor, pentru că astfel se lămurește și spectatorul.
Un răspuns bun vine în urma unei întrebări cât de cât bune. Sau s-a întâmplat de multe ori să-mi facă interviul cineva, cum a fost cu Jimmy Tamley, care este cel mai tehnic ventriloc din Europa. A fost o joacă, și nu un interviu. Sunt interviuri unde nu poți să ai întrebări gata pregătite.
Te duci cu ele pregătite, dar în funcție de răspunsul lui îţi vine să-i adresezi altă întrebare și te-ai abătut deja de la tot ce ai acolo în față. La o filmare, dacă nu ai o echipă sudată, riști să ai un interviu ratat.
Câte filmări ai pe zi?
Depinde. Câteodată se întâmplă să am două-trei. Alte dăți, când sunt subiecte mult mai arzătoare pe alte domenii și de obicei politicul și socialul ne fură toate camerele, se întâmplă să nu pot să-mi fac filmarea pe care mi-o doresc.
Ce părere ai despre teatrul independent?
Mi se pare necesar. După părerea mea, e ca și jurnalismul independent. E nevoie de așa ceva, pentru că în orice domeniu ai lucra trebuie să existe o anumită concurență. Fără concurență nu poți să te duci mai departe. Degeaba pe unii îi sperie concurența, mie mi se pare ceva mai mult decât util. E ca aerul să ai concurență.
Ori, în teatrele independente, toți actorii care nu-și găsesc locul din cauza diferiților dinozauri care sunt bine înfipți în teatrele de stat, își pot face loc. Sunt oameni tineri, talentați, care își doresc foarte tare să joace. Jocul pentru un actor e cel mai important lucru, nu? Teatrul independent mi se pare că ar trebui susținut de actorii cu mai multă experiență.
Teatrul independent trebui susținut și de voi, jurnaliștii.
Și de noi, dar suntem prea puțini în zona asta culturală. M-aș simți foarte bine să știu că aș avea un coleg-doi în zona culturală, care să reprezinte un ajutor. De ce zic un ajutor? Ar avea cine să mai facă filmări și aș avea și eu cu cine să mă bat în subiecte. Și eu am nevoie de concurență.
Ce înseamnă că pui suflet în tot ce faci?
Nu ai cum să practici mecanic această meserie. Nu pot face un reportaj ca și când aș bifa că am făcut și azi ceva. După 19 ani de muzică nu am cum să nu fiu un om pasional, și atunci e normal să pun pasiune în absolut tot ce fac. Cred că și atunci când spăl vasele o fac cu pasiune.
Meseria asta ori o fac bine, ori nu. Lucrurile sunt clare pentru mine. În clipa în care dăruiești cu o anumită vibrație ceva și nu-ți pui în minte să primești înapoi, vibrația aia ți se întoarce înzecit, nu azi, nu mâine, dar într-o zi, așa se întâmplă.
N-ai cum să nu pui suflet în ceea ce faci pentru că practic nu vei obține nimic, dacă nu pui suflet. Cu riscul de a fi dezamăgit, asta nu înseamnă că nu mergi înainte.
Observ că ești un om pentru care nu dezamăgirile primează.
Pentru mine, dezamăgirile câteodată pot fi distractive, pentru că să zicem că astăzi am trăit o dezamăgire, dar peste o săptămână obțin cine știe ce interviu la care nici nu visam.
Eu cred foarte tare în legea atracției, și atunci cum vrei tu să-i spui, Dumnezeu, divinitate sau Allah e acolo sus și te ajută atât timp cât crezi. Cuvântul credință, pentru mine, are mai multe conotații. Nu trebuie să te duci în biserică și să stai acolo. Nu!
Trebuie să ai un anumit tip de comunicare cu divinitatea, să fii recunoscător, să fii mulțumit. Să știi că un om care nu e mulțumit va trăi dezamăgiri la rând. Uite, eu îi mulțumesc lui Dumnezeu și că ai venit azi să-mi iei interviu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și când ajut un om.
A fi nemulțumit în meseria de jurnalist e prima cracă pe care ți-o tai de sub picior.
Ce te motivează pentru a face meseria asta?
Mă motivez singură. Se întâmplă să ajung acasă și să-mi vină idei. Se întâmplă să merg pe stradă și să văd un afiș și de la afișul ăla să pornesc către o altă idee. Sau să văd pe cer un avion. Așa mi-a venit ideea de a face un interviu cu Simona Măierean, prima femeie din România care pilotează avioane de luptă. Mă motivez provocându-mă singur zilnic de mai multe ori.
Te motivezi prin autoprovocare?
Da, prin autoprovocare și autodepășire. Sunt într-o luptă cu mine, pentru că eu pot fi la un moment dat cel mai mare prieten al meu, dar și cel mai mare dușman. Sunt singura care îmi pot face bine sau rău. Și atunci așa se desfășoară lucrurile. Tu singur îți construiești calea.
Eu nu cred în chestia asta că avem un destin, așa ne e dat. E ca în vorba aia: „Doamne, ajută-mă să câștig la loto!“ Și apare Dumnezeu și te întreabă: „Auzi, dar tu bilet ți-ai luat?“ În primul rând, trebuie să știi ce vrei de la meseria asta și după aceea să vezi dacă e posibil sau nu e posibil.
De multe ori, sfidez zona de posibil. Îmi place să văd până unde mă pot duce, să-mi testez limitele. Îmi place să mă joc.
Care ar fi un sfat pe care i l-ai unui tânăr care dorește să se facă jurnalist?
Mie una nu mi-a plăcut niciodată să primesc sfaturi și atunci nici eu la rândul meu nu m-aș lansa așa în a da sfaturi, dar dacă vine cineva să mă întrebe cum să facă ceva, îl ajut.
Dacă un tânăr vrea să meargă către zona asta, trebuie să fie foarte determinat, foarte încăpățânat, trebuie să-ți dorească foarte mult să facă asta, să nu se dea la o parte la prima opreliște. Aici trebuie să te lupți cu dinții. Cred că așa e în orice domeniu. Să-ți atingi visurile, scopurile, și să nu te lași.
Foto cu Ioana Pavel: Ioana Chiriţă
