VIDEO Tinerii rebeli ai filmului românesc (1)
http://www.ziarulmetropolis.ro/video-tinerii-rebeli-ai-filmului-romanesc-1/

Cinematografia mondială a oferit în istoria sa numeroase portrete remarcabile de rebeli. Însă şi filmul românesc din timpul comunismului a avut propriii tineri nonconformişti, spirite libere şi periculoase pentru un întreg sistem.

Un articol de Ionuţ Mareş|24 Iulie 2013

Cinematografia este arta rebeliunii. A modernităţii. A răzvrătirii împotriva clasicului. Filmul a glorificat întotdeauna dinamisul, tinereţea, insubordonarea faţă de norme. Mai mult ca alte forme de exprimare, noua artă a propus imaginea rebelului ca simbol al unei stări de spirit care combină libertatea, curajul, fronda directă.

În regimurile totalitare, o astfel de asumare existenţialistă a vieţii are o încărcătură sporită, dar implică şi riscuri mai mari. Cinematografia română în timpul comunismului a avut propriile personaje insubordonate, cu atât mai semnificative cu cât se manifestau într-un ocean de conformism. Tineri care, în multe situaţii, erau extensia spiritului şi – sub o formă transfigurată, sublimată – chiar a destinului cineaştilor incomozi care i-au adus pe marele ecran.

Nu e de mirare că „frumoşii nebuni“ ai filmului românesc de dinainte de 1989 au fost creaţii ale cineaştilor în conflict direct sau latent cu sistemul: Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Dan Piţa sau Mircea Daneliuc. Multe din filmele lor au fost înjurate, cenzurate sau de-a dreptul interzise.

Dar şi îndrăgite de cei care au găsit în ele salvatoare guri de oxigen. La fel cum nu e deloc suprinzător că rebelii sunt cel mai sincer portretizaţi în filmele de actualitate, nu în ecranizări de epocă escapiste; o excepţie notabilă o reprezintă Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) din „Pădurea spânzuraţilor“ (1965, regia – Liviu Ciulei), eroul a cărui conştiinţă puternică îl trimite direct la spânzurătoare.

Câţiva din rebelii filmului românesc au sfârşit tragic, prin moarte, asumându-şi până la capăt destinul de victime ale unei lumi care nu i-a înţeles şi acceptat. Alţii au primit o lecţie sau răspunsuri la întrebările lor existenţiale (întotdeauna periculoase pentru regim), fără să mai aflăm ce se va întâmpla cu ei. Iar câţiva au fost încolonaţi, „reeducaţi“, pierduţi în masa amorfă a mediocrităţii.

Rebeli fără voie

Din cauza naturii regimurilor opresive, care au practicat inversarea totală a scării valorilor, însuşirile rebelului nu cirscumscriu decât o normalitate de bun-simţ, sacrificată însă pe altarul unor ideologii letale.

Vuică (George Mihăiţă) şi Ripu (Vladimir Găitan) din „Reconstituirea“ (1971) lui Lucian Pintilie sunt fireşti, umani, inconştienţi, însă felul lor de a fi scoate şi mai mult în evidenţă absurditatea şi impunitatea reprezentanţilor puterii, care îi folosesc, îi umilesc şi, în final, îi abandonează în postura de victime arhetipale ale istoriei. O istorie care îl transformă pe Ripu în ucigaşul fără vină al prietenului său, dar şi în ţintă a unei mulţimi înfricoşătoare.

O întreagă generaţie de tineri s-a simţit probabil reprezentată de cei doi rebeli fără voie şi fără o altă cauză decât inextricabila dorinţă de a trăi.

Nonconformism pedepsit de comunişti

Un sfârşit tragic – de victimă a unei lumi indiferente la o anumită inocenţă a libertăţii interioare – are şi inclasabilul Petre din „O sută de lei“ (1973), filmul care a pus practic capăt carierei de cineast a lui Mircea Săucan. Interpretat de Dan Nuţu, cel care a întruchipat poate cele mai multe personaje de rebeli în cinematografia română, Petre este un nonconformist în căutarea afecţiunii fratelui său mare Andrei (Ion Dichiseanu), ajuns actor celebru.

Tânărul are toate trăsăturile pentru fi considerat ieşit din norme: părul îi cade peste ochi, este într-o mişcare continuă, vorbeşte uneori o limbă neînţeleasă, fură fără motiv o conservă dintr-un magazin, nu plăteşte consumaţia când iese în oraş cu Dora (Ileana Popovici), se manifestă copilăreşte (ca atunci când sare în spatele fratelui) şi îşi spune părerile fără ocolişuri.

El întruchipează tot ceea ce Andrei, ca reprezentant al unei lumi superficiale, nu are. Prin urmare, sfârşitul său nu poate fi decât în moarte: societatea nu acceptă corpuri străine, potenţial destabilizatoare. La fel cum regimul comunist nu a putut accepta un film liber ca „O sută de lei“, pe care a încercat să-l distrugă definitiv şi pe care l-a modificat grosolan pentru a nu mai fi atât de exploziv din punct de vedere ideologic.

Tot într-un film de Mircea Săucan, „Meandre“ (1967), apărut cu câţiva ani înainte, Dan Nuţu juca un alt rebel. Un tânăr, Gelu, în căutarea adevărului nu foarte măgulitor despre tatăl său (Ernest Maftei), dar şi a unui model în viaţă, în persoana unui arhitect persecutat (Mihai Pălădescu).

Dan Nuţu a stat încă de la debut sub pecetea personajelor rebele, numai că tânărul aparent neîncadrabil pe care îl întruchipează în „Dimineţile unui băiat cuminte“ (1967, r. Andrei Blaier) ajunge un muncitor devotat pe „şantierele patriei“. Ideologia învinge.

La fel cum înving şi comisarii fostei Siguranţe a regimului „burghezo-moşieresc“ în „Duminică la ora 6“ (1966), debutul lui Lucian Pintilie. Radu (Dan Nuţu), singurul care pare a avea conştiinţa propriei existenţe şi misiuni (alături de partenera sa Anca – Irina Petrescu), sfârşeşte tragic, într-un final demn de marile filme ale spiritului rebel care au fost „Cenuşă şi diamant“ (1958), de Andrzej Wajda, şi „Cu sufletul la gură“ (1960), de Jean-Luc Godard.

Un medic într-un sistem bolnav

Un cuplu celebru de hoinari al cinematografiei mondiale, Max (Gene Hackman) şi Lionel (Al Pacino) din capodopera „Scarecrow” (1973, Palme d’Or la Cannes) regizată de Jerry Schatzberg, pare să fi fost sursa de inspiraţie pentru cei doi rebeli, deţinuţi eliberaţi, din „La capătul liniei“ (1982). Film realist şi existenţialist realizat de Dinu Tănase, director de imagine devenit regizor. Crişan (Mircea Albulescu) şi prietenul său Cicea (Dan Condurache) încearcă să se reintegreze în societate, însă tentativa lor se izbeşte de numeroase obstacole, pentru ca, în final, Cicea să plătească cu propria viaţă.

El însuşi un artist în război cu întreaga lume, Mircea Daneliuc a dat cel mai reuşit portret colectiv al rebeliunii, în usturătoarea demascare a aburdităţii regimului comunist şi a exponenţilor săi imaginată în „Croaziera“ (1981). Tinerii participanţi la concursurile „întrecerii socialiste“ constrastează – prin inconştienţă, nonconformism, atitudini persiflatoare şi sfidătoare – cu ridicolul organizatorilor şi goliciunea unui întreg sistem.

Un rebel, dar în limite bine trasate, poate fi considerat şi Mitică (Mircea Diaconu) din „Mere roşii“ (1976), debutul lui Alexandru Tatos. Medic justiţiar, entuziast şi carismatic, Mitică intră în conflict cu mediocritatea, indiferenţa şi carierismul superiorilor. Numai că debutul lui Alexandru Tatos (de fapt, scenariul lui Ion Băieşu) ar putea fi interpretat şi ideologic: tinerii profesionişti ai noului comunism condamnă greşelile vechii generaţii de reprezentanţi ai sistemului.

Tineri şi neliniştiţi

Surprinzător pentru un regizor care, deşi a avut ciocniri cu regimul, nu a fost un ostracizat ci, dimpotrivă, un autor extrem de prolific, Dan Piţa a dat cele mai multe portrete de rebeli, de tineri liberi şi neliniştiţi. Tot el a impus şi noua imagine de actor cool îndrăgit de publicul care a luat contactat cu filmele importante ale anilor ’80: Claudiu Bleonţ.

Spirite greu încadrabile întâlnim şi în primele opere ale lui Piţa: tinerii hoinari interpretaţi de Mircea Diaconu şi Radu Boruzescu în a doua parte din „Nunta de piatră“ (1972); precum şi Filip (Mircea Diaconu) din „Filip cel bun“ (1975), lungmetraj care, la fel ca „Mere roşii“, nu scapă de păcatul unei anumite conotaţii ideologice.

Însă autenticele figuri de rebeli din filmul românesc de actualitate al ultimului deceniu de comunism sunt prezente în „Concurs“ (1982), „Faleze de nisip“ (1983) şi „Pas în doi“ (1985). „Faleze de nisip“ îl are pe Gheorghe Visu în rolul unui tânăr hoinar, misterios şi tăcut, care cade victimă orgoliului şi vanităţii unui medic reputat (Victor Rebengiuc) şi puterii discreţionare a unui miliţian zelos (Valentin Uritescu).

„Concurs“ este deopotrivă parabolă cu aspect realist a unei societăţi condusă de instincte şi lipsită de valori şi de simţul orientării, dar şi apolog interpretabil în cheie creştină. Puştiul (Claudiu Bleonţ) nu are teribilismul sau impulsul sfidării şi insubordonării specifice „rebelilor fără cauză“.

Asumându-şi, interior, o linişte şi o sfioşenie în contrast evident cu infantilismul şi meschinăria grupului de excursionişti (jucaţi, printre alţii, de Ştefan Iordache, Marin Moraru, Gheorghe Dinică sau Valentin Uritescu), Puştiul este „călăuza“, salvatorul unei lumi rătăcite, în derivă.

Bleont

Valentin Uritescu (stânga), Claudiu Bleonţ şi Marin Moraru, în „Concurs“

În „Pas în doi“, care poate fi considerat filmul unei generaţii, diferită de cea a „Reconstituirii“, Mihai (Claudiu Bleonţ), un tânăr strungar şi pasionat de scrimă în timpul liber, nu afişează scrupule în a avea două iubite în acelaşi timp. Pe una i-o fură celui mai bun prieten, Ghiţă (Petre Nicolae), cu care împarte camera din căminul de nefamilişti. Dan Piţa nu-şi judecă personajul, pentru că relaţiile între oameni (chiar şi între „noii oameni ai muncii“) nu sunt atât de uşor de clasat pe cât îşi dorea ideologia vremii.

La fel ca în filmele lui Săucan, rebelul din „Pas în doi“ este mai degrabă un introvertit, al cărui comportament nonconformist (la o întâlnire în parc cu una din iubite, cei doi nu îşi spun dulcegării ca în „Liceenii“, ci se alintă… trăgându-se de păr) este manifestarea unor trăiri sincere şi puternice, a unei sensibilităţi interioare resimţită acut.

Din cauza unei conjuncturi istorice nefavorabile, cinematografia română din timpul comunismului nu a existat aproape deloc pe harta internaţională a filmului, spre deosebire de alte cinematografii din apropiere – poloneză, cehoslovacă, maghiară sau iugoslavă –, care reuşiseră să cucerească, în perioade diferite sau concomitent, festivalurile, critica şi publicul cinefil din Occident. „Răzbunarea“ a venit din plin după 2000, când noii regizori au stârnit admiraţie în întreaga lume.

Chiar dacă nu au doborât un regim, iar accesul lor la un public cât mai numeros a fost restricţionat, puţinii rebeli autentici ai cinematografiei din România comunistă au reflectat cu siguranţă speranţele, aspiraţiile şi trăirile unor generaţii în căutarea salvării, pe fundalul unei istorii neprielnice.

Nota autorului

Panoplia propusă este, inevitabil, incompletă. Au mai existat şi alte figuri de tineri mai mult sau mai puţin rebeli: unele în filme de epocă şi ecranizări, altele cu importanţă secundară, iar câteva, nereuşite, în filme care nu stârnesc interesul (pe multe dintre aceste portrete de rebeli le-am trecut mental în revistă cu ajutorul eseistului Marian Rădulescu, excelent cunoscător al cinematografiei române).

Pe unii, probabil, i-am omis din neştiinţă, pe alţii, bineînţeles, în deplină cunoştinţă de cauză (tocmai de aceea aştept completări). Atenţia a fost focalizată pe personajele masculine (deşi mai puţine, au existat şi tinere rebele, demne de un eseu separat) şi pe filmele de actualitate, în care rebelii sunt mai sinceri şi au un potenţial exploziv mai mare.

În partea a doua a incursiunii, pe care o veţi putea citi mâine seară în Ziarul Metropolis, voi încerca să analizez cum au arătat tinerii nonconformişti ai filmelor gălăgioase şi stridente din primul deceniu postrevoluţionar, dar şi ce a avut de spus Noul Cinema Românesc de după 2000 la acest capitol.

În fotografia de sus: Mircea Diaconu (stânga), George Mihăiţă şi Dan Nuţu

Ionuţ Mareş, autorul eseului,
este şi colaborator al blogului
de film şi cultură cinematografică

Marele Ecran

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 1 of 3123