O selecţie de zece întâmplări memorabile din viaţa actriţei Maia Morgenstern, dezvăluite publicului în cartea sa, „Nu sunt eu”, recent publicată la Editura Litera.
Un articol de Alina Vîlcan|23 decembrie 2020
1
Să nu uiți. Asta am învățat eu de la tata. Să le povestești copiilor.
Să nu urăști. Asta mi-a transmis bunica.
Să le transmiți trecutul generațiilor care vin. Iată moștenirea mea.
2
Cu treizeci de ani în urmă. La Piatra Neamț. Puneam margarină pe pâine. Pâinea era pe cartelă. Și margarina. Sau untul. Dar nu se găsea. Apoi presăram Vegeta. Obținută cu greu, pe parale multe, din Iugoslavia. De la sârbi. Apoi citeam cartea de bucate. O aveam de la mama. Veche și cu gravuri. Sanda Marin. Uneori se lua curentul. Deseori.
Mâncam pâine cu margarină și Vegeta, și citeam despre friptură. Și vânat.
3
Iată, mai tinere și drag coleg, concetățean și prieten! Ai dreptul! Ai dreptul să mă înjuri, să mă bălăcărești, să mă ironizezi! E dreptul tău să-mi arunci în față nemulțumirea și disprețul tău! Ai dreptul! Ți l-ai câștigat… Scuze! Ți l-am câștigat! Eu ți l-am câștigat. În vremea Revoluției. Zile și nopți (nu prea multe, ce-i drept!). În timp ce nu reușeam să-mi înghit propria salivă, transformată în fière, de frică. Frică. În timp ce corpul meu degaja un miros pestilențial. De frică, am… (Vai, ce rușine, nu pot să spun așa ceva!) În timpul Revoluției, pe străzi, gloanțele zburau în jurul nostru. Poate erau oarbe, false. Frica mea, nu! Frica mea era concretă și umilitoare. Grețoasă și paralizantă. Paradoxal, nu? Strigam „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!” Și-mi era frică. Jenant, nu? Așa a fost.
4
„Nu sunt eu” de Maia Morgenstern (Click pe imagine pentru detalii)
La Rotterdam plouă. Și e cam frig. Seara e frumos și luminat. Noi jucăm spectacolul „Empire”, producția Schaubühne, Berlin. Regia Milo Rau. Apoi vom juca la Torino. Pe urmă la Timișoara. Apoi… nu mai știu. (…) Spunem povestea. Fiecare spune povestea propriei vieți (filtrată, evident, prin sita dramaturgului, a regizorului… ce frustrare!). Patru artiști, patru actori – Akilas Karazisis, Rami Fadel, Ramo Ali, Maia Morgenstern. Din Grecia, din Siria, din România.
Poate că nu avem aceleași gusturi sau preferințe.
Poate concepțiile noastre de viață diferă.
Poate că tații sau bunicii noștri s-au dușmănit cândva.
Poate s-au urât. Poate s-au războit.
Poate s-au ucis.
Acum, noi suntem pe aceeași scenă, construim un spectacol, aducem emoție. O invitație la gândire. La înțelegere. Și la pace. Cred că acesta este succesul. Un succes.
O să-mi iau bulbi. De lalele. Și îi voi planta în grădină.
5
„Sold out!” nu este un criteriu. Nu pentru mine. Probabil sunt anacronică și, cu siguranță, demodată. Oricum, pe vremea mea se spunea „sală vândută”. Am jucat cu doi spectatori în sală. Am jucat în frig. Am jucat la lumânări, în lipsa curentului electric. Am jucat într-un deșert de moloz, în urma demolărilor. Am jucat pentru doi sau trei oameni ce își luau inima în dinți și înfruntau oceanul de dărâmături. Și bezna grea. Pentru a vedea un spectacol. Pentru a oferi un rost existenței unui teatru. Și artiștilor ce-l slujeau. Sigur, vorbesc acum despre Teatrul Evreiesc de Stat. Și despre doar o frântură a existenței și istoriei sale.
Am cunoscut greutățile, durerea, determinarea și ambiția cu care lupți pentru a face să supraviețuiască un teatru. Sunt profund recunoscătoare acelor doi-trei spectatori prezenți la spectacolele noastre. Ce dădeau sens efortului și creativității noastre. Nu era în zadar!
Mi-am promis ca la fiecare spectacol să cumpăr două bilete în memoria lor. A celor doi-trei spectatori care veneau la spectacolele noastre.
6
Tatăl meu cunoștea opt limbi străine. Scris, citit. Era nemulțumit de accentul lui în engleză și în spaniolă: „Sunt o umbră palidă a profesorilor, a dascălilor mei, a celor ce m-au format… din Moldova. Le sunt recunoscător. Pot spune că mi-au salvat viața”, îmi repeta tata Dusea mereu.
7
Maia Morgenstern, în spectacolul „Melcul” (regia: Lia Bugnar), la Teatrul Metropolis (Click pe imagine pentru detalii)
Scrisul mamei. Amintirile ei. Durerile, idealurile, speranțele ei spulberate, despre care nu mi-a vorbit niciodată. Procesul. Condamnarea ei. Crima? A „ascuns” partidului faptul că sora ei, Yenta, sionistă, la fel ca soțul ei, a decis să plece în Israel. Împreună cu familia.
O colegă (și bună prietenă, de altfel) vigilentă, curajoasă și profund atașată adevărului și dreptății (momentului) a denunțat trădarea tovarășei Sara Morngenstern.
Sentința: cu unanimitate de voturi, mama a fost exclusă, concediată. Fără nici o remușcare, devotamentul ei a fost aruncat la gunoi. Fără nici un regret (sau responsabilitate), au renunțat la priceperea și pregătirea ei științifică: era matematician.
Și-a pierdut serviciul. Încrederea în oameni? Ei bine, nu! Paradoxal, nu-i așa?
8
Mama. Semăn cu mama.
Mă „ceartă” unii că nu-mi mai vopsesc părul:
– De ce te lași așa? Căruntă? Te îmbătrânește!
– Poate. Dar în felul ăsta mă întâlnesc cu mama. În oglindă. Uneori.
9
Gânduri de Hanuka. Se apropiau sărbătorile. Cu frig și veselie. Cu lipsuri, dar cu speranțe. Și cu gălăgie. Gălăgioasele sărbători. În magazine nu se prea găsea nimic înainte de… Apoi, mai apăreau: niște cozi la banane verzi, la unt, la… Copiii cântau pe străzi, dar mai ales în tramvaie: cu Steaua, cu Moșu’, cu păstorii. Era frig, dar ei erau colorați, costumați. Peste paltoane și căciuli gri, purtau măști sau panglici… Îi priveam fascinată, îi ascultam cu nesaț:
– Încă, incă, hai să le mai dăm un bănuț! îi rugam pe părinți.
Strângeam cu putere mâna lui Dusea Morngenstern – tata. Nu-i spuneam că-n zilele acelea mă simțeam cumva departe, exclusă. Din altă lume, străină. Altfel. Nu făceam parte din sărbătoare. Nu era a mea. Eram altfel. Și simțeam asta. Exclusă. Nu era nevoie să-i spun. Știa, înțelegea. Simțea dezamăgirea și tristețea copilului „altfel”. Era ateu. Dar a decis atunci, pentru prima oară, după 40 de ani, cred, de la Bar Mitzvah al lui, să sărbătorim Hanuka la noi acasă.
10
Tata, Dusea Morgenstern, avea grijă să invite întotdeauna un copil, un prieten, un vecin, care să aprindă lumânarea martor: Shammash. Apoi aprindeam, împreună cu părinții sau rudele (cele rămase), lumănările de Hanuka. Pe rând. Opt zile. Eram cu toții împreună. Ne bucuram cu toții de lumina sărbătorilor. Dar mai ales, ascultam povestea… Învățam din cântece, cu joacă… Învățam istorie. Legenda Macabeilor și drumul către libertate. Pipăiam cu mintea mea de copil ce înseamnă determinare, identitate, demnitate. Și, mai ales, ce înseamnă cultură, studiu, învățătură. Ne jucam cu titirezul – dreidl dreidl. După aceea, plecam și eu cu Steaua…
Sărbători fericite!
În timpul Revoluției, pe străzi, gloanțele zburau în jurul nostru. Poate erau oarbe, false. Frica mea, nu! Frica mea era concretă și umilitoare. Grețoasă și paralizantă. Paradoxal, nu? Strigam „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!” Și-mi era frică. Jenant, nu? Așa a fost. (Maia Morgenstern)
Fotografii de Oana Monica Nae
