S-a născut într-o mahala din Bucureşti, pe 25 septembrie 1913, într-o zi care părea o zi oarecare şi a rămas în calendarul culturii române. Acolo s-a jucat, acolo a învăţat, acolo a crescut şi a ascultat primele forme de muzică pe care le-a cunoscut.
Un articol de Monica Andronescu|4 septembrie 2020
Maria Tănase, artistă unicat, imposibil de încadrat în tipare, a fost admirată și iubită, de oameni de rând și de mari spirite deopotrivă. Muzica ei, cu care a cucerit tot timpul sufletele ascultătorilor, face parte dintr-un patrimoniu important. S-au scris cărți despre ea și posteritatea a dus mai departe legenda, îngroșând unele fapte și apăsând pe pedala senzaționalului.
Ziarul Metropolis vă invită la un alt fel de reamintire și la un alt exercițiu de admirație: Maria Tănase, văzută prin ochii unor personalități care au ascultat-o cântând în vremurile ei bune.
Etnomuzicologul Harry Brauner, care a descoperit-o în anii 1933-1934:
„Maria a acceptat să cânte, dar cu o condiție: să nu mai fie nimeni de față în afară de mine. Rămași singuri, tocmeala a reînceput: ba că e răgușită, ba că nu-și mai aduce aminte de niciun cântec, ba că a uitat vorbele, ba că se fâstâcește. În fine am reușit s-o conving. Era o zi călduroasă. Cu picioarele goale, în aceeași modestă rochiță de stambă, s-a așezat pe covor, în fața fotoliului în care stăteam eu, profesorul, și a început a-mi povesti. Mi-a mărturisit ce cântec îi place cel mai mult. Era un cântec al mahalalei de odinioară, învățat de ea, copilă fiind, de la unchiul ei. Acesta, rămas văduv, o îndrăgise pe micuța Maria, cel mai mult dintre toate rudele. Devenise, după moartea soției sale, ursuz. Umbla de-a lungul zilei bătând mahalalele și doar în miez de noapte sosea, mort de oboseală. Maria îl găsea prăbușit pe treptele chindiei. Fetița cu ochi de jar, cum îl simțea venind, se apropia de el, îl mângâia cu dragoste, cu înțelegere, iar el o lua pe genunchi și îi cânta îndurerat, între sughițuri, un cântec, mereu același cântec: Geaba mă mai duc acasă/, că n-am nevastă frumoasă/ N-am nevastă, nici copii,/ C-am rămas al nimănui. Nu-i cânta decât acest cântec și Maria îl asculta iară și iară, plângându-i în poală și îngânând. Uneori, mut de durere, o ruga să-i cânte ea, la rândul ei, cântecul, Povestindu-l, depănându-și amintiri, Maria și-a dat pe nesimțite drumul la glas. Cu o copleșitoare intensitate dramatică, cu glasul întretăiat, abia șoptind, cu ochii închiși, cânta. Cânta o melopee tristă, nostalgică, foarte greu de executat datorită ornamentației bogate. Am rugat-o să mi-l repete – o dată, încă o dată, până când, învingându-și de tot sfiala, fetița din livada cu duzi s-a simțit ca la ea acasă, acolo, pe vremuri, printre ai ei. M-a luat pe mine de mână și, cu ochii înlăcrimați, mi-a transmis atât de puternic simțirile ei, încât nu m-am mai putut gândi nici la calitatea vocii ei, nici la alte amănunte tehnice. Mi-am dat seama că am de-a face cu o personalitate covârșitoare, de o sensibilitate artistică cu totul ieșită din obișnuit.”
Compozitorul Teodor Rogalski, compozitorul care a ascultat-o și când a debutat la radio, cântând live cu orchestra:
„Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până azi niciun cântăreţ izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei. Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit câteva imprimări pe disc ale acestei cântăreţe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare.”
Compozitorul George Enescu, care i-a recunoscut imediat talentul:
„Nu ştiu de unde vine fata asta, care-i este originea… Vă rog s-o lăsaţi în pace! Dacă a răsărit din vreo ghindă sănătoasă, sămânţa va încolţi şi va creşte înfigându-şi rădăcinile adânc în pământ şi înălţându-şi tulpina puternic spre cer, în curând stejarul va umbri toate buruienile!”
Scriitorul Tudor Arghezi, care a ascultat-o „pe viu” în mai multe cârciumi din București:
„Maria este din toate satele. Ea ştie să calce cuvântul şi silaba, să arunce zbenghiul accentului unui vers în punctul unde cade şi pasul ideii, să dea fără greş, întotdeauna, ghirlande în relief unui cântec de opincă.”
Poetul Octavian Goga, și el admirator al artistei, pe care venea s-o asculte în restaurante din capitală:
„Cântecele acestei fetişcane, cu timbrul grav, izvorăsc limpezi din pământul românesc, trec prin sufletul nostru şi urcă spre cer, ca şi aripile făurite de ardeleanul Aurel Vlaicu. Şi el, ca şi ea, dragii mei, a răsărit din stratul profund al poporului obidit, care-şi înalţă pe aripile cântecului sau gândului – făcut pasăre de oţel – vrerile lui către cerul dreptăţii şi al izbăvirii de prea îndelungată suferinţă!”
Scriitorul Păstorel Teodoreanu, fin observator al vieții cotidiene și iubitor de artă, care o asculta în serile și nopțile petrecute împreună cu boema bucureșteană:
„Un nepreţuit tezaur de cântece de prin toate colţurile ţării ar fi pierit fără urmă, dacă n-ar fi fost întâmpinate de inima şi de glasul acestei artiste fără pereche. Şi dacă Maria Tănase şi-a durat piedestalul nepieritor din cântecul românesc, cântecul românesc va rămâne de-a pururi trebuitor Mariei Tănase.”
Scriitorul Geo Bogza, un admirator al unicității artistei:
„Când Maria Tănase cântă, dincolo de vocea ei, inteligenţa se simte în permanenţă trează. E o inteligenţă ca un spărgător de nuci: un instrument care a spart coaja lucrurilor pentru a ajunge la miezul lui preţios.”
