Accesul la ce era dincolo de masca timidă, uneori chiar veselă, purtată de fata blondă numită Sarah Kane, care credea în alt fel de teatru, este imposibil. Dar cuvintele care o definesc cel mai bine rămân acestea: „să faci din disperare ceva frumos”.
Un articol de Monica Andronescu|25 iulie 2024
Biografia englezoaicei Sarah Kane ar putea încăpea în câteva rânduri, cu tot cu pregătirea ei profesională. Până la 28 de ani, când s-a sinucis într-un spital de la Londra, unde era tratată pentru depresie și unde mai avusese tentative de suicid, a apucat să scrie atât cât să însemne ceva. Nu poezie, cum își dorise în copilărie, convingându-se că poezia nu e pentru ea, ci teatru, fiindcă „teatrul nu are memorie, ceea ce îl face cea mai existențială dintre arte. Fără îndoială că de-aceea mă tot întorc, în speranța că cineva dintr-o sală întunecată o să-mi arate o imagine care să ia foc în mintea mea”.
După moartea ei, pe 23 februarie 1999, dramaturgul Mark Ravenhill, cu care lucrase, scria îndurerat în evocarea sa din ziarul „The Guardian”: „Sarah Kane a fost o scriitoare contemporană cu o sensibilitate clasică, care a scris un teatru cu momente extraordinare de frumusețe și cruzime, un teatru care nu putea să nu înspăimânte. Sensibilitatea ei era una pe care Shakespeare, Sofocle sau Racine ar fi recunoscut-o, numai că, pentru publicul modern, ea era adesea abrazivă, iar pentru majoritatea criticilor era, din cât se pare, de neînțeles. Pentru cei obișnuiți cu încurajările sociologiei și psihologiei din piese, frumusețea austeră a operei lui Kane a fost un șoc pentru sistem”.
Și totuși, victimă a propriei biografii, autoarea câtorva dintre ele mai jucate texte dramatice contemporane rămâne, detesta, printre altele, faptul de a fi etichetată insistent ca woman writer, iar posteritatea a transformat-o într-o verigă din lanțul de exemplificări ale „sindromului Sylvia Plath”.
De la „Blasted”, prima ei piesă, care prin limbaj, prin scenele de viol și de canibalism i-a oripilat și pe spectatori, și pe critici, la „Psihoză 4.48”, ultima ei piesă și una dintre cele mai provocatoare pentru oamenii de teatru de azi, reprezentată în premieră după moartea autoarei, literatura pare un fel extrem de a trăi și de a povesti lumea, povestindu-te în felul acesta și pe tine însăți, dar nu atât cât, copleșită de întunericul depresiei, să găsești și calea de ieșire din labirint. Povestindu-se pe sine în piesele respinse agresiv de critici la momentul apariției lor, Sarah Kane a provocat un șoc. Însă… nu a reușit să găsească în propria literatură o cale pentru supraviețuirea în infern. Infernul de zi cu zi și de noapte de noapte se află în textele ei dramatice și, într-o zi de februarie, fata care nu îndrăznea nici să zâmbească de-adevăratelea, a hotărât că nu poți scăpa din el decât prin moarte.
La șapte ani a scris prima povestire, iar sfârșitul a fost acolo de la început. Altfel spus, debutul ei în literatură ar putea suna așa: o fetiță născută în Brentwood, Essex, scrie o povestire despre un om care are o moarte violentă. Mai târziu, fetița devenită adolescentă, trăiește o „revelație”: Dumnezeul creștin nu există. Regizează în joacă o piesă de Cehov și e absolut fascinată de Samuel Beckett.
E admisă prima la Facultatea de Teatru a Universității din Bristol, după absolvirea căreia studiază dramaturgia la Birmingham University, unde începe să scrie prima piesă. Va mai scrie în doar câțiva ani încă patru, dintre care va vedea puse în scenă trei. Se adaugă „Iubirea Fedrei”, o adaptare după Seneca, montată întâi la Gate Theatre în 1996. Pe scurt: explorare a formei, intensitate poetică, concentrare pe teme precum iubirea mântuitoare, dorința sexuală, moartea de toate felurile și durerea, durerea înainte de toate. De fapt, la asta se rezumă literatura ei, care ar fi, pe scurt, o reacție intensă la „durerea de a trăi”. Realismul e departe de lumea ei, iar această distanță este esențială pentru teatrul ei, așa cum a subliniat și Aleks Sierz, cunoscător al dramaturgiei autoarei, care s-a aplecat asupra a ceea numim acum „In-Yer-Face theatre”, analizat într-un studiu la fel de cunoscut.
Sex explicit, violență, dar și o structură inovativă, al cărei rol în crearea identității sale artistice e adesea neglijat; o jumătate realistă și o jumătate nonrealistă, dominată de un simbolism de coșmar. Asta a fost „Blasted”, care i-a înfuriat și i-a dezgustat de-a dreptul pe criticii britanici, această reacție negativă urmând să se schimbe odată cu piesa „Crave”.
Autoarea însă nu vedea lucrurile așa. „Blasted e o piesă plină de speranță”, spunea ea. Dar, pe de altă parte, amintea imaginea unei bosniace spânzurate de un copac „La 22 de ani aveam mult mai multă speranță decât am acum. Dar se pare că piesele despre care eu consider că sunt despre speranță („Blasted”), credință („Iubirea Fedrei”) și iubire („Cleansed”) au deprimat pe toată lumea”. „Mie nu mi se are că piesele mele sunt deprimante ori fără speranță”, insista Sarah Kane.
Sinuciderea ei a pecetluit prevalența interpretării biografiste și n-a făcut decât s-o susțină. Sfârșitul venea la nici un an după ce fusese întântată că la Royal Court i se montează „Cleansed” și jucase ea însăși rolul Grace, intrând, pentru ultimele reprezentații, în locul actriței care se îmbolnăvise.
În cazul „Psihoză 4.48”, de exemplu, text pus în scenă prima dată, la Royal Theatre, la scurtă vreme după moartea autoarei, a prevalat eticheta simplificatoare descrisă de Simon Kane, fratele ei și moștenitorul bunurilor sale: „un bilet de sinucigaș într-un înveliș subțire”. Fiind un text despre „disperarea suicidară”, afirmă el, ultima scriere e sortită să fie mutilată de simplismul biografist și să facă o nedreptate în ceea ce privește motivația autoarei de a-l scrie. „Dacă merită să vezi «Psihoză 4.48»”, susține Aleks Sierz, „ar trebui s-o vezi pentru că e o piesă bună, nu pentru că face trimitere la depresia autoarei, la internările ei voluntare la Maudsley Hospital din Londra sau la tentativele de sinucidere dinainte”.
Ce rămâne? O idee ca o lumină într-o noapte adâncă: „Pentru mine, să creezi ceva frumos despre disperare sau dintr-un sentiment de disperare e lucrul cel mai plin de speranță pe care îl poate face un om, lucrul cel mai puternic care poate afirma viața”.
