Pe 23 aprilie, ziua lui Shakespeare şi Ziua Internaţională a Cărţii se lega de fiecare dată de prezenţa lui George Banu, una dintre marile personalităţi care au marcat destinul teatrului în ultima parte a secolului 20 şi începutul secolului 21.
Un articol de Monica Andronescu|24 aprilie 2026
George Banu a murit pe 21 ianuarie 2023, la Paris, iar dispariția lui a însemnat sfârșitul unei lumi. O lume nu așa „perfectă” cum se dorește cea pe care o trăim, dar o lume frumoasă, în care se respira la alte înălțimi.
Nu s-a oprit niciodată din a vedea teatru și chiar dacă uneori spunea că nu se mai regăsește, că nu mai e lumea lui, a avut mereu generozitatea de a descoperi. Nu s-a oprit niciodată din a călători în jurul lumii, pe toate meridianele, ca să vadă teatru. Nu s-a oprit niciodată din a scrie. Iar ultimul lui volum, are un titlu premonitoriu: „Ultima oară”. A fost într-adevăr „ultima oară” când a adunat laolaltă într-o carte gânduri și povești, eseuri despre teatrul pe care l-a văzut și despre oamenii pe care i-a cunoscut și poeme. Poeme peste care plutește îngerul morții. Se simte în ele un sentiment al sfârșitului, vorba lui Julian Barnes, un aer de final de partidă…
Până în această zi de 21 ianuarie 2023, până la această vârstă de 79 de ani, George Banu, cel mai reputat critic de teatru al ultimei jumătăţi de secol, omul are a străbătut lumea şi a văzut spectacole pe toate continentele, devenind el însuşi cea mai vastă „bibliotecă” de teatru a lumii, a trăit o existență care ar merita, cu siguranță o biografie, un film, un roman… Deși a scris enorm, zeci de volume – este deţinătorul Marelui Premiu al Francofoniei oferit de Academia Franceză şi a primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa – o autobiografie în adevăratul sens al cuvântului n-a scris. E-adevărat că multe din volumele lui sunt jurnale indirecte, în special cele din seria „Parisul personal”, e-adevărat că a povestit adesea cu generozitate și a oferit acces în lumea lui superbă, de rezoneur al marilor întâmplări din teatrul ultimului secol…
Dar azi, la trei ani de la dispariția lui de pe pământ – deși, pentru mulți dintre noi, el continuă să locuiască într-un apartament plin de cărți, tablouri și Iisuși, dintr-un Paris de niciunde – vă invit la o călătorie cu George Banu prin viața lui începută într-o casă aflată la o intersecție de drumuri, din Buzău, pe 22 iunie, de Solstițiul de vară, într-un tulburat an 1943, când lumea stătea să se schimbe pentru totdeauna, iar comunismul urma să se instaleze în curând, iar asta avea să-i afecteze într-un mod mai mult sau mai puțin subtil copilăria…
„Eram un copil destul de agitat, dar cred că în sensul bun, nu eram răsfăţat, părinţii mei au fost duri cu mine. Eram vital, mă bucuram de lucruri, citeam, aveam prieteni. A fost o copilărie liberă, dar sub presiunea sancţiunilor familiale. Am avut o educaţie strictă, născută din teama că n-o să reuşesc, pentru că eram copil burghez. Ca să speri că reuşeşti aveai nevoie să fii foarte bun, atunci când proveneai dintr-o familie burgheză. Tatăl meu era doctor, iar mama avusese o proprietate importantă, era considerată fostă moşierită. De-asta părinţii mei au insistat să fiu competitiv. În schimb, am avut o relaţie specială cu anumiţi profesori, care au însemnat valori morale şi asta cred că e foarte important. Unul dintre ei a fost profesorul meu de rusă, un disident, care ne-a învăţat cum să fim demni şi care ne-a învăţat lucruri extrem de violente la epoca aceea într-o şcoală. De exemplu, el ne-a spus să nu confundăm limba pe care o vorbesc soldaţii ruşi din garnizoană cu limba scriitorilor ruşi. Şi asta e o frază care m-a însoţit ani de zile. Şi acum în Franţa îmi dau seama că nu trebuie confundată limba mitocanilor francezi cu limba scriitorilor francezi, care e atât de muzicală. Acest profesor ne-a învăţat să citim Puşkin. Şi Gogol. Aveam 13 ani. Iar mama nu înţelegea de ce eu, la 13 ani, mă ocupam doar de lecţiile de rusă.”
Copilăria la Buzău…
Mai mult sau mai puțin subtil, frica i-a afectat percepția asupra vieții. Frica aceea cu care au trăit părinții lui în anii comunismului.
<Mamei i-au luat toată proprietatea în ’49, când a trebuit să dea cheile ca să scape. I s-a luat totul. Ca-n „Livada de vişini”! Tata era doctor de boli contagioase şi cumva a fost prudent. Adică s-a ferit să intre în conflicte. Nu s-a întâmplat nimic, dar mi-aduc aminte cum le intrase frica în oase. Tata trăia cu valiza sub pat. Se aştepta în permanenţă să-l aresteze. Vorbeam odată cu Heiner Müller, care într-adevăr a trăit această dramă: a văzut cum în camera de alături tatăl lui a fost arestat. Şi eu îi spuneam: „Eu n-am trăit asta, dar am trăit spaima lui taică-meu”. La Buzău, înainte de a ne muta pe strada Democraţiei, stăteam în centru, la o încrucişare de drumuri. Şi în jur de 11-12 noaptea, când se mai oprea câte o maşină acolo, curgea apa pe el şi se aştepta să urce cineva după el la etaj. A trăit într-adevăr cu această spaimă care a intrat şi mai tare în mama. Dar n-a făcut puşcărie, doar a rămas doctor la Buzău şi n-a putut să se reîntoarcă la Bucureşti, aşa cum îşi dorea. Au trăit cu spaima dramei, dar drama n-au trăit-o.>
În acest univers cu nori negri deasupra, George Banu, pe care părinții nu-l lăsau să meargă la petreceri și care și-a făcut un prieten straniu, un amic de-al tatălui său, un doctor singur, care citea Mallarmé la Buzău – „era un fel de doctor cehovian” –, a intrat într-o trupă de teatru de amatori. Și… în ciuda insistențelor din mediul în care trăia, nu a ales medicina. „Mulţi colegi de-ai lui tata îmi spuneau să dau la medicină, colegi care trăiau cu iluzia unei lumi vechi care se va întoarce. Îmi spuneau să mă fac doctor şi să iau clientela lui taică-meu. În schimb tata nu m-a împins deloc spre medicină. Poate că el însuşi avea o nostalgie, pentru că a fost un foarte bun violonist. Şi părăsise cariera de violonist ca să fie doctor. Iar medicii au o pulsiune spre artă. Ăsta e un simptom. Cred că pe el nu-l deranja, dimpotrivă.”
Dar drumul spre teatru, de fapt spre destinul lui de magician al cuvintelor în teatru, el, prietenul marilor creatori ai secolului 20, n-a fost drept. A început cu un examen la actorie și cu trei ani pierduți sau câștigați, depinde din ce unghi privești, într-o sală de actorie… „Mie îmi plăcea să spun cuvinte, să joc, dar am înţeles destul de repede că nu mă simţeam bine fiind altul. Însă, pe de altă parte, era greu să-ţi asumi eşecul… Radu Penciulescu ne-a distribuit atunci cu un geniu de necrezut pe mine la critică şi pe Andrei Şerban la regie. Dar într-adevăr aceşti trei ani de actorie au fost dureroşi, pentru că mă confruntam cu limitele mele şi mă confruntam într-un fel cu neputinţa mea. În primul moment am simţit ca pe un imens eşec şi o panică uriaşă că am pierdut trei ani din viaţă. A fost o rană narcisică extrem de puternică. Dar pe urmă mi-am regăsit statutul, eram iar printre primii şi mă simţeam bine în acel mediu. Am colaborat de foarte tânăr cu Secolul XX, pe urmă la Scânteia Tineretului, unde făceam cronică. Acum simţeam că drumul era bun. Pe când primul drum fusese chinuit, cu gropi şi mă bucur şi acum că am pierdut acei ani. Erorile m-au salvat întotdeauna.”
În timpul facultății a locuit într-o cameră de opt metri pătrați și a avut noroc că o fată drăguță care a venit să măsoare spațiul a trecut în acte în loc de opt metri, doisprezece metri, atât cât era necesar ca să poată obține buletin de București. Și în tot acest timp spiritul lui liber nu visa decât să evadeze, să plece din România, mai ales că i s-a spus în repetate rânduri că nu i se va da voie să iasă din țară. Traumă! România acelei perioade, deși se bucura de anii aceia de deschidere culturală când la București a venit inclusiv Peter Brook, era totuși o colivie din care era greu de evadat. Însă pentru George Banu, care n-a regretat niciodată că a plecat din România, a existat un moment când i-a devenit foarte clar că e timpul să fugă… pentru că altfel, aici, nu l-ar fi așteptat decât depresia… „Mi-am dat seama că trebuie să plec după ce am citit celebrele Teze din iulie, în Scânteia, într-o dimineaţă, pe plajă la 2 Mai. Eram împreună cu Ovidiu Iuliu Moldovan, el era cu fetele pe plajă şi eu am citit Tezele. Aşa mergeam la mare atunci, împărţeam aceeaşi cameră, pentru că n-aveam bani… Mulţi n-au perceput imediat amploarea acestui moment foarte violent şi în acelaşi timp comic, pentru că, după Albania, România devenea maoistă. Mulţi n-au înţeles. Un prieten de-al meu chiar îmi spunea: „Georges, istoria nu se întoarce niciodată înapoi.” Şi uite că istoria s-a întors înapoi şi mult mai rău…”
La ani distanță, după ce George Banu reușise să plece din România și să se stabilească la Paris, a revenit, cu pașaport francez, pentru zece zile de Crăciun, într-un București care i-a lăsat o amintire teribilă. Imagine de film… <Am o amintire sinistră de atunci. Aveam întâlnire cu Ovidiu Iuliu Moldovan şi l-am aşteptat în faţa Teatrului Naţional, unde jucase Caligula. Nu era nicio lumină în jurul Teatrului Naţional. Era ca pe dealuri, beznă totală. El striga: „Biţăăă!!!” Şi eu strigam: „Ovidiuuu!!!” Pe urmă ne-am dus într-o cârciumă. Săracul, jucase trei ore în „Caligula” şi a cerut o bere. Chelnerul i-a zis: „Vă dau, dar numai în ceaşcă!” Nu era voie…>
Așa arăta lumea din care evadase într-o zi de 31 decembrie. În ultima zi a anului 1973, când a plecat din România cu 20 de dolari, și o valiză superbă plină cu conserve… „Da, aveam o valiză, ca în Cehov, o valiză splendidă, din piele, cu iniţiale şi cu mânere metalice, care-i servise mamei în timpul internatului, care cântărea vreo 10 kg, un fel de relicvă familială, şi care a rămas la beci şi a putrezit. Când m-am mutat, valiza a murit. Dar ăsta e singurul obiect care a supravieţuit îndelung acestui traseu Bucureşti-Paris.”
„Mitologică”. Așa descrie George Banu această zi de acum cinci decenii, când a descins în Gara de Est din Paris. Un Paris în care, în primele luni, a trebuit să supraviețuiască, făcând anchete la metrou pe timpul zilei, în timp ce seara avea discuții extraordinare cu Roland Barthes sau cu Bernard Dort.
<Am ajuns la ora 6.45, cu trenul din Bucureşti, la Gara de Est. Eram în ultimul vagon, mi-aduc aminte şi acum, era ceaţă la Paris. Şi în fundul peronului era o fată într-un impermeabil, o fată pe care-o cunoscusem cu câteva luni înainte la Bucureşti. Ne-am dus la ea acasă, iar casa aia era un conglomerat al Franţei. Bunicul era reaţionar, de dreapta, părinţii, de stânga, iar copiii de extremă stânga. Şi trăiau toţi în acelaşi apartament… Pentru mine a fost o întâlnire între universuri. Bunicul m-a dus pe urmă la Eugen (Simion n.r.) şi pe la 5 seara am zis să mergem la restaurant şi m-a dus la restaurantul cel mai chic, al intelectualilor din Paris, la Coupole. Nu te duci acolo decât când eşti super integrat în Paris… Şi, după asta, noaptea am fost la Marguerite Duras la Revelion. Era lume multă acolo. Era şi un prinţ sirian, era şi Delphine Seyrig. Povestea care m-a marcat e că agăţasem o fată în seara aia şi funcţiona totul foarte bine, eram în perspective optimiste… Şi la un moment dat a venit un tip masiv şi fata m-a părăsit brusc pentru el. Iniţial n-am înţeles, mă gândeam că oricum dansam mai bine ca el şi că arătam mai bine. Numai că el era Gerard Depardieu… E un moment magic seara aia, iar eu am avut atunci un mare succes tocmai pentru că eram foarte liber. Că venisem din România şi nu-i ştiam. Singura persoană mai puţin sedusă de mine a fost Delphine Seyrig, pentru că era singura pe care o ştiam şi i-am spus: „Vă admir…” Ei bine, n-aveau nevoie de admiraţie, ei aveau nevoie de un om liber şi eu eram un om liber în seara aia, scăpat, venit după 36 de ore de tren…>
Și viața l-a purtat spre traseul lui minunat de profesor la Sorbona, critic de teatru și apropiat al tuturor marilor intelectuali și artiști ai secolului 20. <O viață am fost asemeni unui Arlechino, „slugă la doi stăpâni”, căci doar unul singur mi se părea insuficient, voiam să alerg și să întrețin vie această legătură. De la sala de curs la sala de teatru, și reciproc.> Iar statutul intermediar, călătoriile între lumi, între țări, între continente, între vise, între București și Paris, au rămas întotdeauna amprenta lui personală. „Eu am nevoie să vin, dar am nevoie și să plec”, spunea George Banu, frază care acum, la un an de la dispariția lui sună aproape profetic. Pentru că el, marele îndrăgostit de călătorii, și-a început marea călătorie.
<Am iubit întotdeauna călătoriile. Mă identific cu acel amant persan care traversa lumea pentru a-și regăsi iubita dispărută: „Crezi că e aici? îl întreabă un prieten…” „Nu, dar eu o caut peste tot.” Am călătorit, deci, pentru a-mi vindeca mai întâi o rană și a accede astfel la alte experiențe, atât scenice, cât și de viață. Mereu „slugă la doi stăpâni.>
Și o altă frază profetică: „Cea mai frumoasă călătorie n-am făcut-o! O aștept mereu.”
