Andrei Măjeri: Nu am pretenția originalității, dar cred în originalitate
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-majeri-nu-am-pretentia-originalitatii-dar-cred-in-originalitate/

Ne aflăm pe scena Teatrului Metropolis. Suntem în decorul spectacolului „Cine l-a ucis pe tata?” și îi spunem bun-venit la Interviurile Metropolis regizorului Andrei Măjeri, unul dintre cei mai importanți dintre regizorii noii generații și un regizor iubit de public. Un regizor preocupat de lumea în care trăiește, preocupat de problemele societății în care trăiește, pe care încearcă, într-un fel personal, să le aducă pe scenă. Este și cazul spectacolului în decorul căruia ne aflăm, „Cine l-a ucis pe tata?”, după un text al lui Édouard Louis, un scriitor aflat în acest moment în mare vogă în toată lumea.

Édouard Louis este, cu siguranță, una dintre revelațiile literare ale acestui moment și, totuși, aș vrea să te întreb dacă faptul că este o revelație, faptul că mari regizori i-au pus în scenă textele, că este o vedetă, că joacă el însuși și este foarte apropiat de lumea teatrului, te-a convins să-l aduci pe scenă în România?

Cred că a contat foarte mult primul contact pe care l-am avut cu textele lui. După ce mi-am susținut doctoratul în 2021, am avut o perioadă de câteva luni în care mi-am zis că aș citi ceva beletristică, ceva puțin în afara sferei de cercetare și atunci am dat de primul său roman, „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule” și apoi mi le-am comandat pe toate celelalte, două nefiind încă traduse în română, le-am citit așa, la foc continuu, m-am emoționat foarte mult, am revenit la ele. Apoi am luat contact cu el pe Instagram, i-am scris cât de mult mi-au plăcut, am început să dialogăm, fără să știu la acel moment dacă o să ajung să montez vreun text de-ale lui în teatru. Apoi am aflat ce se întâmplă în Europa, că l-au montat și Milo Rau și Ostermeier. A fost o bucurie că publicul bucureștean a avut un contact fix cu vreo lună înaintea premierei noastre, cu montarea lui Ostermeier după un alt roman al lui, „Istoria violenței”. Deci în prima fază a fost contactul cu romanele sale, care sunt autobiografice, sunt cumva și autoreferențiale și e bine să le citești pe toate așa în flow.

Și care au oricum o structură dramatică.

Au, chiar au. Iar „Cine l-a ucis pe tata?” debutează cu ideea asta că, dacă ar fi o piesă din teatru, ar trebui să fie așa sau așa… După ce Radu Nica a venit aici, la Metropolis, ca manager, mi-a propus să colaborăm și imediat i-am zis: „uite, ai fi interesat de o adaptare după un roman?”. Pentru că nu mai făcusem asta și pentru că eu sunt curios să explorez diverse zone teatrale. I-am spus că aș vrea să lucrez cu Mihaela Michailov, el a citit romanul într-o zi și a spus: Da. Și iată că la final de decembrie am avut deja premiera.

Premiera singurului spectacol unde la final ai urcat pe scenă…

Am mai ajuns accidental de vreo două ori… (râde)

E o formă de timiditate?

Nu știu… recunosc, strâmb din nas la aplauzele ultra-regizate care se petrec cu asupra de măsură în teatru românesc, în care regizorul se preface puțin că nu vrea să vină, dar, de fapt, el a regizat acel moment care uneori e un alt spectacol în sine. Mie nu-mi place asta deloc. Cred că aplauzele sunt o recalibrare energetică a actorilor cu spectatorii. Și atât. Dar, la acest proiect, am vrut să apar la aplauze și cumva ca să spun că mi-am asumat foarte mult acest proiect.

De fapt, asta era întrebarea din spatele primei întrebări. Cum te-ai conectat tu, personal, cu acest text, cu textele lui Édouard Louis?

Chiar ieri l-am chemat puțin mai devreme pe unul dintre actori, să repetăm o scenă, și mi-a spus: „tu ești conștient că scena cu antrenamentul de fotbal e cea pe care ai repetat-o cel mai mult? Adică se vedea că înseamnă ceva pe tine?” Și zic: „da, pentru că mă regăseam foarte mult. Că asta îmi spunea și mie tata când eram mic: fă mai mult sport, nu mai citi atât…” Dar, dincolo de personalul și specificul acestei povești, cred că relația copil-părinte poate fi extrapolată și fiecare dintre spectatori se poate regăsi fragmentar, se poate regăsi într-o bucată, într-o scenă din acest spectacol, care e, până la urmă, despre familie, care e o temă pe care eu am declinat-o în 90% dintre spectacolele pe care le-am făcut. Fie că am făcut tragedie antică sau texte acut contemporane, tema familiei a fost o constantă. Mi-am dat seama ulterior, că ea a fost acolo tot timpul. Și mai e ceva ce m-a interesat mai degrabă din perspectiva regizorală și anume, să lucrez în formule unisex. Am făcut vreo trei spectacole doar cu cast-uri feminine, „Moarte și reîncarnare într-un cowboy”, „Eroine”, „Zeițe de categoria B”. Am făcut două spectacole doar cu băieți, „Medea’s Boys” și acum „Cine l-a ucis pe tata?”. Îmi place să explorez zona asta de grup compact. Nu știu dacă înseamnă ceva. Nu știu dacă am descoperit ceva… Sunt sigur că am descoperit lucruri diferite de la un proiect la altul. Dar m-a interesat structural. Mă interesează să abordez zone și de text, și de structuri dramatice, pe care nu le-am mai făcut până atunci.

De fapt, spectacolul are o structură corală. El pornind de la un monolog…

E o monodramă. Care ar fi putut fi făcută cu un singur actor.

Iar tu ai ales să scindezi personajul în șase… Ți se pare că e mai ofertant pentru public? A fost mai ofertant pentru explorarea personajului? Pentru tine?

Spre rușinea mea și poate că e un păcat al meu, nu plec niciodată cu gândul de la public. Ajunge să mă intereseze receptarea, poate după premieră, când devin mai atent. Și poate uneori fac și mici corecții ulterioare. Dar în timpul procesului de lucru nu mă gândesc la spectatori, pentru că e un factor blocant.

Nu e un demers un pic egoist?

Nu mi se pare un demers egoist, mie mi se pare un demers sănătos. Pentru că știu – și la asta am strâmbat din nas tot timpul – că sunt regizori care lucrează cu actorul în perspectiva reacției. Ca și cum ar exista un public omogen. Publicul nu e niciodată omogen. Vreau să specific faptul că publicul face 50%, adică poate să fie spectacolul extraordinar, dar dacă nu se face ping-pong-ul cu sala… nu înseamnă nimic. Însă eu, în timpul procesului de lucru, nu mă gândesc la ce reacții vor fi.

Înțeleg că nu ai publicul în minte la început sau în timpul procesului de lucru, dar ce relevanță are povestea sau explorarea autobiografică a unui autor francez, fie el și de succes în acest moment, pentru publicul omogen sau neomogen al Teatrului Metropolis, al Bucureștiului acestui moment?

Ca eu să mă pot transporta în teatru, în lumile pe care le creez, trebuie în primă fază să rezonez cu ceva, cu o temă, cu o imagine, cu o replică, poate, care mă obsedează, cu o muzică pe care o intuiesc în spectacolul respectiv și cred că sunt destul de ancorat la prezent, la stradă… Sunt destul de atent pe stradă, mă uit uneori la oameni, îmi dau seama că mă holbez prea mult la oameni (râde). Și atunci am încredere în mine că ceea ce propun nu e nici prea criptic, nici prea codificat, nu e nici prea bătrânicios, adică încerc să găsesc o zonă de echilibru, plecând de la premisa ușor naivă, cu siguranță, că și mare parte dintre spectatori sau o bună parte dintre ei vor merge cu mine, dacă ceea ce le propunem noi e lucrat, e profesionist, e… bine făcut. Chiar dacă, poate, uneori câștigi publicul mai greu. Că mi s-a întâmplat să observ chiar un fel de ostilitate în sală față de niște lucruri pe care le-am propus, iar apoi, actorii sau spectacolul au ajuns să-i cucerească. Iar asta mi se pare extraordinar. Cum mi s-a întâmplat și să fie reprezentații care, din punctul meu de vedere, au fost impecabile și, totuși, să simt că… nu s-a dus. Și nu e o vină. Adică eu nu învinuiesc niciodată spectatorii că nu ne-au dat ce ne trebuia. Poate că n-aveau acea nevoie în acel moment, poate că nici noi n-am știut să lucrăm cu energia lor. Uneori nu se întâmplă…

Dar ce înseamnă un spectacol bine făcut sau un spectacol valoros din punctul tău de vedere ca regizor, ca spectator?

Ca spectator, pot să apreciez un spectacol bine construit și dacă mie nu-mi place la nivel de gust, dacă nu-mi place mie estetic. Cred că am capacitatea asta, ca spectator, să mă detașez de gustul meu. Ca regizor, nu o fac, atunci îmi pun și eu amprenta și e normal să fiu și eu pe undeva pe acolo.

Și totuși, ce înseamnă valoare, când consideri că un spectacol este bine făcut?

Nu știu ce înseamnă valoare. Mi s-a întâmplat să fie ceva legat de o nevoie a mea, să mă impresioneze un rol, de exemplu. Chiar dacă spectacolul nu mi-a plăcut. Să mă impresioneze o construcție, chiar dacă spectacolul nu mi-a plăcut. Vorbim de o plajă foarte largă a receptării.

Care sunt temele care te interesează în acest moment de creație?

Familia – de ceva vreme. Războiul – e o temă pe care urma să o abordez în două spectacole în 2019 și pandemia le-a secerat. Corpul. Politicile corpului. Vârstele. Religia, aș spune, deși nu-i cuvântul potrivit. Am și scris recent pe Facebook despre asta,  pentru că mi se pare că deja am catalogat credința și religiozitatea ca fiind ceva ridicol sau care tot timpul e reprezentat fie cu un soi de superioritate, fie pe comic. Și m-ar interesa dacă nu putem aduce pe scenă niște personalități, niște oameni vii, care aleg să creadă în ceva, în cineva. Și care nu sunt ironizați și nu sunt idioți. E o curiozitate a mea și urmează să o abordez în spectacolul pe care îl încep chiar săptămâna asta la Teatrul Evreiesc de Stat, „Mesia” de Martin Sherman.

E-adevărat, e o temă insuficient explorată sau explorată dintr-o singură perspectivă. Deci… de-abia așteptăm spectacolul! Revenind la „Cine la ucis pe tata?” și la tema acestui text…

Tema de bază e relația tată-fiu, iar ea se află sub umbrela contextului politic din Franța, potențată și de condiția sexualității autorului, care e pregnantă în toate romanele sale. Mi s-a părut importantă, pentru că m-am gândit mult pe de-o parte la tinerii queer subreprezentați, care își văd povești pe scenă – și mă refer la astfel de povești umane, de familie – mult prea rar. Mi s-a părut o poveste emoționantă și cred că, și dacă nu te interesează temele astea, tot îți găsești niște ancore în ea. M-a intrigat ideea de a sparge textul, de a face o monodramă în șase și am simțit că e o formulă potentă pentru spectatori. M-a interesat ideea de a lucra într-un meta-spațiu, în care ne și aflăm, într-o sală de sport, care nu are legătură aparent cu povestea. Deci m-a interesat cum creezi lumi, un periplu prin mai multe spații într-un spațiu care nu există în niciunul dintre ele, totuși fiind un spațiu care te duce spre zona asta a corpurilor obsedate de cum arată. Iar povestea te duce mai departe, către un corp bolnav al tatălui care suferă un accident… Da, sunt multe povești despre corp. Și, așa cum spuneam, am vrut să revin la tema aceasta a familiei care face parte din obsesiile mele.

De ce familia, acum când sunt atât de multe familii disfuncționale?

Toate sunt disfuncționale. Dar în moduri diferite. Nu există familie funcțională. Mă interesează să explorez paleta asta foarte largă, pornind de la situațiile hipercunoscute din tragediile antice, care sunt și ele tot niște povești de familie.

Între nevoia de sincronizare și adevăr personal, unde se situează creația ta?

E greu ca practician să te vezi din afară. Să te teoretizezi. Adică mă uit în urmă la ce făceam acum 2-3 ani și înțeleg mai bine de ce aveam intuiția respectivă. Eu tot timpul pornesc de la ce văd. Dacă citesc un text și văd ceva în el și-mi zic: „trebuie să-l fac acum, pentru că mă roade”, îmi ascult intuiția. Cred că trăiesc în ziua de azi și sunt conectat la ce se întâmplă acum. Conexiunea mea cu modernitatea, cu clipa, e mai degrabă în afara teatrului. Adică mă uit mult la ce se întâmplă în fashion, în artele contemporane, în muzica contemporană. Mă încarc mai mult din afara teatrului, pentru că mi se pare un pericol atunci când te încarci din ce fac alții în teatru. Oricum, trăim în teatru, vorbim numai despre teatru și devine o morișcă așa, care macină în gol. Devine extrem de autoreferențial. Iar mie mi-e frică de asta. Nu am pretenția originalității, dar cred în originalitate. Pentru că am fost învățați la facultate: nu, originalitatea nu există, totul s-a mai făcut și noi, în postmodernism, doar le recombinăm. Păi, eu nu m-aș ridica dimineața din pat dacă e așa, mi se pare extrem de trist. Eu, ca să mă duc la lucru, ca să încep să construiesc o scenă, trebuie să cred că măcar o replică, o intenție, ceva, e doar al nostru. Acolo. Chiar dacă mă mint în clipa aia. Altfel nu înțeleg scopul.

Deci cum ai defini originalitatea?

Nu știu să definesc. Cred că vine dintr-un soi de încredere că ești un vas, în care cineva îți picură ceva. Fără a avea misticisme teatrale, că nu sunt vreun mistic teatral… Dar intuiția nu e un robinet care curge constant. Și noi trebuie să învățăm să o momim. De-asta suntem profesioniști. Eu știu să îmi apăs anumite butoane, când nu sunt neapărat la maximul intuiției, încât să atrag asta. Și sunt foarte atent să creez platformă actorilor și celorlalți, astfel încât să se poată exprima. Mă ecranez dur și mă întristez teribil când cei cu care lucrez nu sunt atenți la celălalt când e într-un moment de inspirație. Acelea sunt momentele în care îmi vine să mă las de meserie. E greu. Lucrăm cu foarte mult imponderabil, oricât de structurați am fi. Și eu cred despre mine că sunt foarte structurat, poate excesiv de structurat. Pe de o parte trebuie să avem tehnica și „de ce”-urile și logica, dar fără să uităm de partea de delir. Că altfel devenim fie prea seci, fie prea criptici. Aici e greu de găsit echilibrul.

Unde se termină stilul și unde începe maniera?

Stilul nu mă interesează. E ceva ce resping. Dizertația mea se numea „Premisele eșecului în începutul de carieră artistică”. E despre frica mea legată de stil. Stilul e o moarte, că vine pleiada de cronicari și spune după două spectacole: „tu faci în verde”. Și tu, inconștient, încerci la un moment dat în spectacol tot în verde să faci, că a prins chestia aia. Și e foarte pervers. E foarte pervers pentru un creator tânăr.

Să fie băgat într-o cutiuță…

Da. Și eu am fost băgat în niște cutii. Mi s-a zis că am făcut tragedii. Am zis: ok, totuși, am făcut 24 de spectacole și, din ele, doar patru au fost tragedii… O manieră, sigur, avem. Dar e mai degrabă observabilă din afară. Însă mie mi-e frică. Realmente frică. La un moment dat, sigur ajungi prizonierul stilului. Odată cu vârsta și așa mai departe. Dar în etapa în care sunt eu – fac un deceniu de când lucrez în teatru – încă încerc să fac pași în lateral. În zone cu riscurile de rigoare. Căci, la urma urmei, ce se poate întâmpla? Dai un fail și asta e.

Urmăriți aici înregistrarea video integrală a interviului cu Andrei Măjeri, realizat de Monica Andronescu. Video: Two Bugs

Deci nu ți-e teamă să greșești?

Nu! Și am greșit de nenumărate ori.

Ce înseamnă să greșești?

Uneori îți dai seama în timpul lucrului că nu va ieși ce îți imaginezi tu. Mi s-a întâmplat o singură dată să mă dezîndrăgostesc de text și trebuia să fac spectacolul. Am ultraregizat la spectacolul respectiv. „M-am scos” cum se spune, ceea ce e foarte trist. Actorilor le plăcea, ceea ce pe mine mă surprindea, pentru că eu speram să nu le placă ca să mi se confirme mie faptul că nu e bine.

Vorbeai de dezîndrăgostirea de text. Ești și dramaturg. Dacă te-aș întreba unde se termină libertatea unui regizor atunci când abordează un text, câtă libertate are în raport cu un text?

Sau de unde începe libertatea…

Sau de unde începe…

Textul nu trebuie să devină un pretext pentru un spectacol. Exemplul care mi-e cel mai clar, e lucrul la „Meșterul Manole”. Care a fost un spectacol de suflet pentru mine. Luam un text clasic – a fost propunerea domnului Măniuțiu, la care eu am strâmbat din nas, inițial… Dar când am recitit textul, m-a înnebunit. Mi-a plăcut extrem de mult. Știam că e anul Centenarului, că teatrul respectiv se numește „Lucian Blaga”, că fac un autor clasic. Am citit textul de-l știam pe de rost, înainte să operez orice tăietură în el. Și tot ce am tăiat a fost spre a nu fi un exces de arhaisme, adică am avut mare respect față de text, în același timp, făcând o montare cum mi-am dorit-o eu, simbolică, fără exces de obiecte, preponderent cu spațiu gol, axată pe actorie. Așadar, cred că o transpunere scenică inevitabil trimite la personalitatea ta. Dar trebuie să spun că eu, îndepărtându-mă de facultate și de ce am învățat la școala de la Cluj, care e mai formalistă, de la un proiect la altul m-am îndrăgostit tot mai mult de Cuvânt. Asta mi s-a întâmplat mie. Nu știu dacă e o formulă valabilă pentru toți. Și aici, la „Cine l-a ucis pe tata?”, am lucrat cu Mihaela și, când mi-a livrat textul în toamnă, am zis: „Doamne, n-am tăiat nimic din text”. A fost fix cât trebuia. Adică a dramatizat romanul cu maximă personalitate și cu formula propusă de mine, care poate să fie grea, poate să fie atipică, dar e extrem de bine susținută. Și asta, pe mine, mă incită foarte mult. Mă incită structurile atipice cu care și eu pot lucra apoi. Poate că îmi îngreunează mie un pic munca, dar ce mi-e ușor parcă nu mă atrage atât de mult. O îngreunează, dar în același timp o potențează.

Deși nu direct, am vorbit puțin și despre generații. Aș vrea să te întreb dacă simți că acum, mai mult decât în alte perioade, e o prăpastie între generații? La nivel de receptare a spectacolelor, de teme care sunt aduse pe scenă, de publicuri…

Nu am un răspuns general. Încerc să am mai multe răspunsuri punctuale. Sunt foarte împăcat cu faptul că nu pot livra spectacole care să placă tuturor, unanimitatea nu mă interesează… E tristă. E periculoasă. Dacă lumea observă că eu am muncit la chestia aia, mie mi-e ok și să nu placă, dar cred că, din interior, ca profesioniști de teatru, putem să facem, uneori, un pas în lateral și să ieșim din gustul nostru.

Or, simți că asta nu se prea întâmplă…

Se întâmplă și nu se întâmplă… Cred că pe toți ne paște asta. Și eu am avut uneori reacții din astea, dar acum încerc și mă forțez să analizez lucrurile prin ceea ce își propune respectivul spectacol. Mi se pare că și spectatorii ar trebui să aibă lecția asta, și creatorii de teatru, și criticii: „ok, își propune asta, ce-a reușit?” Că, altfel, eu vin să văd un spectacol pe care-l am în minte, care nu are nicio legătură cu ce mi se propune. E o problemă: ce se așteaptă de acolo, ce se dă de aici de pe scenă… Facem cât putem, cum putem, în perioada aceea de două luni, în care repetăm la un spectacol, cu ceva ce căutăm și noi. Pentru că, dincolo de realizarea unui spectacol, e, poate, uneori și un excurs interior pentru noi de a descoperi ceva despre noi ca oameni, creatori, în momentul acela.

Chestionarul Metropolis

Dacă ar fi să înființezi o bibliotecă, pe o altă planetă, care e prima carte pe care ai pune-o pe raft sau pe care ai urca-o în cloud?

Mi-au trecut deja zece titluri prin minte. Dar aș pune-o pe asta, dacă tot vorbim despre Édouard Louis: „Cine l-a ucis pe tata?”, pentru că mi se pare o poveste simplă, dar nu simplistă, și care te poate atrage către lectură și către o lume autobiografică. E foarte catchy pentru generația de acum, care e atrasă de zona asta de vulnerabilizare, de expunere, a intimității.

Să presupunem că ai avea mâine la dispoziție o mașină cu care să călătorești în timp. Ce moment din trecut sau din viitor ai alege să vizitezi?

În trecut, clar. Viitorul e ceva la care nu vreau să mă gândesc. Încerc să trăiesc în prezent. Dar sunt oameni care au dispărut și cu care n-am știut să închei anumite lucruri. Sunt oameni cărora le-am greșit și nu am știut să îmi cer scuze. Și atunci, poate, mașina asta timpului pentru asta ar putea funcționa.

Există un moment din istoria lumii pe care, dacă ai putea să-l ștergi, l-ai șterge?

Mai multe. Sunt cele legate de foame, de războaie. Dar, pe de altă parte, cred că există toate ca un mecanism reglator îngrozitor și ele revin: războiul, moartea, foametea, sărăcia.

Cum crezi că te percep oamenii atunci când te întâlnesc prima dată?

Dacă ar fi să mă citească înainte pe Facebook, cred că ar crede că sunt mai scund și mai cocoșat și mai rău (râde). Nu știu ce gândesc despre mine, dar cred că pot să fiu un prieten bun pentru puținii mei prieteni și cred că am umor.

Care e cel mai frumos lucru care ți s-a întâmplat?

Mi s-au întâmplat foarte multe lucruri frumoase, dar vreau să vorbesc despre bunicul meu, care mi-a marcat viața, care nu mai este, dar care m-a susținut foarte mult să fac asta, să urmez domeniul ăsta. Și căruia, de fiecare dată când mă vedea, îi dădeau lacrimile. A fost cel mai bun prieten al meu, mă gândesc la el aproape în fiecare zi.

Dumnezeu există?

Da.

Și unde se află?

Unde vrea El. N-o să zic „în mine” că nu sunt atât de modern. Eu evit să vorbesc despre credință. Nu vreau să fac apologia credinței, e o opțiune. Dar eu am nevoie. Eu am nevoie să mă mai duc să mulțumesc, că uităm să mulțumim, de obicei doar cerem. E o nevoie a mea pe care așa mi-o manifest. Îmi face bine, îmi dă un soi de liniște. Nu cred în acest tip de Dumnezeu foarte fashion acum, un mix, în care azi ești la părintele nu știu cum și mâine la ashram și e cum vrem noi astăzi, cum ne simțim. Asta e ceva ce detest, amestecul ăsta de Dumnezeu personal. Nu! Dacă accepți să crezi în ceva, orice credință are un set de reguli. Sigur că n-o să poți niciodată să le joci pe toate sau unele o să-ți convină și altele mai puțin. Nu cred că trebuie să ne punem credința pe piept, pe frunte, să o afișăm, nu trebuie să facem războaie pentru asta, nu trebuie să devină o monedă de schimb.

Cu ce personaj din istoria lumii sau dintr-o carte ai ieșit la o cafea?

Poate cu… Eschil. Și știu și de ce. Mi se pare extraordinar și m-am gândit recent la asta, cum un om care a luptat, care a fost pe câmpul de luptă, atunci când se întoarce din război scrie „Perșii”, care e cea mai veche tragedie păstrată în cultura europeană, perspectivându-se în mama dușmanului. E ca și cum un ucrainean acum ar scrie o tragedie în care o valorizează și potențează drama mamei lui Putin… mi se pare un leap of faith extraordinar, care mă emoționează și mă inspiră și aș fi curios să discut cu el despre asta.

Care e cel mai recent lucru pe care te-a făcut să râzi?

Toate prostiile de TikTok-uri. Mă uit la tot felul de prostioare și îmi dau seama că lumea e penibilă și cu toții suntem uneori foarte penibili. Și îmi place să nu mă iau foarte tare în serios.

De ce ți-e frică?

De… fulgere.

Care e locul tău preferat din București?

La mine acasă în pătuț. (râde) Eu merg mult pe jos, în toate orașele în care lucrez, mai ales în cele pe care nu le cunosc. Vreau să simt locul și fac asta și în București. Îmi place foarte mult să merg pe 1 ianuarie și fac asta în fiecare an, când e gol pe străzi, și să mă uit la case în Primăverii.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Ziarul Metropolis (@ziarulmetropolis)