Adina Pintilie: „Touch Me Not” e o invitație la dialog, nu un manifest
https://www.ziarulmetropolis.ro/adina-pintilie-touch-me-not-e-o-invitatie-la-dialog-nu-un-manifest/

„Touch Me Not” e „o invitaţie la dialog, nu un manifest. Filmul nu-şi propune să dea răspunsuri. Cred că mai degrabă vrea să ridice întrebări, să deschidă o dezbatere, un dialog”, spune regizoarea Adina Pintilie, premiată cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin.

Un articol de Ionuţ Mareş|10 Mai 2018

„Nu știi, până la urmă, cum va reacționa publicul. E foarte interesant să îi dai șansa să vadă filmul. Să-l inviți să îl descopere cu inima deschisă. Apoi are alegerea de a porni cu noi la discuții sau nu. Nu e nimic forțat. Tipul de dezbatere pe care îl deschide filmul poate ajuta”, spune Adina Pintilie despre „Touch Me Not” („Nu mă atinge-mă”), filmul-experiment care i-a adus în acest an Premiul de Debut și Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin.

Regizoarea a participat, la București, la o discuție cu scriitoarea Ana Maria Sandu, în cadrul seriei de întâlniri „Intersecțiile de miercuri”, la Rezidența BRD Scena9.

Adina Pintilie a vorbit despre începuturile carierei sale, despre documentarul „Nu te supăra, dar…” (2007; prezentat în numeroase festivaluri) și, în special, despre „Touch Me Not” și succesul uriaș de la Berlin. Ziarul Metropolis a transcris cele mai importante afirmații făcute de cineastă, născută în 1980 și absolventă în 2008 a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” din București, secția Regie.

„Touch Me Not” va fi prezentat în premieră în România la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (25 mai – 3 iunie), iar în toamnă va putea fi văzut în cinematografele din toată țara.

…despre începuturi și propria cale…

Nu știu dacă mi-am propus asta în mod conștient. Cred că întotodeauna m-a preocupat aspectul autenticității și al sincerității cu tine însuți/însăți.

Nu știu dacă ar fi fost mai ușor dacă aș fi luat-o pe căi batătorite. Și nici nu știu de fapt care sunt căile alea bătătorite. Am încercat să-mi dau seama care e calea care mă intersa pe mine în acel moment.

Atunci (la început – n.r.), foarte multe filme mergeau pe zona asta de traumă a comunismului care ne-a rămas încă imprimată în celule. Regizorii făceau prin filmele lor o exorcizare a trecutului și a memoriei.

După școală am avut o primă propunere de proiect – „Oxigen” (scurtmetraj lansat în 2010 – n.r.) – din partea casei de producție a lui Lucian Pintilie. Mi se propunea fix același lucru: erau o serie de povești despre fugi din România în timpul lui Ceaușescu. Am simțit o foarte mare respingere. Nu mă interesează zona aia, nu vreau să merg acolo. Pe mine mă interesează viața mea acum, emoțiile mele, oamenii din jurul meu, corpul meu.

În același timp, oferta era foarte interesantă, venind implicit din partea lui Lucian Pintilie, cu care, by the way, nu am nicio legătură de rudenie.

Am primit propunerea asta. Și am găsit soluția să transfigurez povestea, să o transform în ceva implicit personal, care vorbea despre dor, despre lipsă, despre necomunicare.

Există un fir roșu în tot ce faci, chiar dacă nu e conștient.

Am încercat foarte multă vreme să îmi găsesc calea, să identific ce mă interesează. Nu m-a preocupat să fiu diferită de cineva. Sau să fiu ca cineva. Nu e nevoie să fii original neapărat, ci să fii sincer cu tine însuți. Chiar dacă lucrezi cu lucruri care au mai fost explorate, important este să fie conectate cu adevărul tău, cu ce simți, cu un fel de onestitate.

Nu cred că inovăm de fapt nimic cu „Touch Me Not”. Privit în context românesc, e perceput ca diferit de estetica Noului Val. Dar sunt alți cineaști în toată lumea care merg pe zona asta de mix de ficțiune și realitate, hibrid, metafilm, metacinema.

…despre documentarul „Nu te supăra, dar…” (2007)…

Și acolo e un mix de ficțiune și realitate, dar am lucrat cu o lume într-un spațiu propriu.

E un film despre niște oameni care aduc ploaia. Ezit să spun despre ce e. Faptul că se întâmplă într-un azil, în care trăiesc oameni cu diverse dizabilități mentale, pun deja o etichetă pe film și merg într-o zonă de așteptare. Sunt foarte grijulie cu etichetele. E un film despre oameni. Un fel de film oglindă.

Sunt precaută apropo de label-uri. Încerc să le țin departe, label-ul documentar, ficțiune sau experimental. Prefer să numesc cercetare ce încercăm noi să facem, care implică un mix de ficțiune și realitate.

Apropo de experimental: am o mare rezistență la el. Termenul experimental e încărcat cu atât de multe accepțiuni din istoria cinema-ului, astfel încât prefer noțiunea de experiment.

„Nu te supăra, dar…” a fost mult mai puțin complex decât „Touch Me Not”. Dar a fost un pas important. Sunt organic legate.

 

…despre „Touch Me Not” și fluiditatea noțiunii de normalitate…

E cu totul altceva. E foarte diferit filmul, dar, dacă e să mă uit puțin în urmă, cred că în toate filmele am avut preocuparea pentru fluiditatea noțiunii de normalitate și, de fapt, ce presupune normalitatea și cât e de relativ termenul ăsta. Și diferența dintre normal și normă. E o problematică pe care o explorăm implict în „Touch Me Not”. Nu și-a propus nimeni cu acest film să discute teoretic despre noțiunea de normă și de abatere de la normă, dar se întâmplă, pentru că viața e non-normativă din start.

Noțiunea de normalitate și de fluiditate a normalității m-a interesat de atunci, și o simți și aici. Fără să ne dăm seama, suntem așa de condiționați de familie, de societate, de educație. Funcționăm de multe ori după anumite scenarii, după anumite construcții mentale de care nici nu suntem conștienți. Și asta ne limitează posibilitățile, pentru că putem fi sau vrem să fim cu totul altceva.

Filmele astea explorează în anumite forme căutarea libertății interioare. Nici nu știam despre ce e vorba de fapt în acest film. Se tot aduna materialul, știam că e un research care pornește de la ideea asta: eu de fapt nu știu nimic, deși credeam că știu de undeva ce înseamnă intimitate, cum relaționează oamenii.

Am pornit la drum cu ideea de a mă dezvăța de mentalități preconstruite și a reînvața, a redescoperi ce înseamnă intimitatea, cum pot avea acces oamenii la intimitate în modurile cele mai surprinzătoare.

Dacă e ceva ce nu încetează să mă surprindă e natura umană. Este o surpriză permanentă. Niciodată nu știi suficient.

…despre poziția camerei de filmat și despre cum se obține intimitatea…

Foarte important a fost aici, și cred că fără asta nu puteam să ajungem la acest tip de intimitate, faptul că în general oamenii cu care vorbesc în aceste călătorii,  în aceste cercetări îndelungate, au o motivație emoțională foarte puternică. Își doresc foarte mult să facă asta, să intre în dialog cu camera, cu echipa de filmare și implicit cu publicul. Știu că vor ajunge în final să intre într-un dialog direct cu publicul.

Aici joacă un rol important mixul cu care lucrăm, de ficțiune și realitate. Există dezbaterea legată de „fly-on-the-wall” („musca pe perete” – n.r.), abordarea din cinema-ul documentar în care nu intervii. Ca să poți să fii într-adevăr autentic, stai ca o muscă pe perete și doar observi.

Obiectivitatea e o iluzie. Din punctul în care ai decis să pui camera și să alegi personajele și să vorbești despre ceva, devine o experiență subiectivă.

E o problemă care de fapt nu există. E o problemă artificial creată. Eu nu cred că există o graniță între ficțiune și realitate. Cinema-ul e o experiență subiectivă a unei realități, a realității pe care o trăiești, pe care o cercetezi.

În „Touch Me Not”, participanții la proiect își doresc să spună publicului niște lucruri despre intimitatea lor. O mare parte dintre ei sunt activiști, au un discurs foarte bine articulat pe zona de drepturile omului, de acceptare, de toleranță – iarăși un cuvânt la care am rezistență. Acceptarea diferenței. Au viziuni foarte progresiste despre lume. Au din start această voce activă.

În afară de asta, am creat împreună cu ei structura asta ficțională, care a funcționat ca un fel de plasă de siguranță. Sub protecția ficțiunii, am putut să explorăm zone foarte vulnerabile, dar fără să precizăm ce e ficțiune și ce e realitate. A fost o formă foarte de ajutor de a proteja intimitatea personajelor.

Copiii, când se joacă, au calitatea asta: până la o anumită vârstă, ei știu foarte bine că se joacă și că e o ficțiune structura care funcționează, dar în același timp ei sunt convinși interior că sunt personajele pe care le joacă. E un tip de gândire duală, care e foarte posibilă. Acest tip de proces a funcționat și la noi în film.

Foarte multă vreme, eu nu trebuia să exist în film. Aparatul din film, teleprompterul, e o structură – nu am inventat-o eu, se folosește de mulți ani – prin care tu, ca personaj,  poți să intri în contact direct cu privitorul, uitându-te direct în obiectiv. Filmul a fost încă de la început o propunere de dialog deschis cu privitorul. Am știut că vrem să avem acest momente în care, deodată, personajul are o conversație intimă cu tine, privitorul. Acest apparatus așa a apărut, doar că ulterior, în momentul în care am început să montăm filmul, s-a ivit problema că, deoarece avem modul de citire al cinema-ului atât de bine întipărit în percepție, foarte ușor intri în zona de suspension of disbelief, de ficțiune. Te desparți de realitatea ta, te dedublezi, te identifici cu personajele și intri într-o bulă fictivă, inclusiv în documentar. Există o distanță între tine ca privitor și experiența cinematografică.

Pentru noi a fost foarte important tot timpul să nu existe distanța asta, să fii tot timpul conștient că e un film și camera îți oferă un acces privilegiat la intimitatea unor oameni care vor să o împărtășească cu tine. Camera e martor, e canal de comunicare. Camera nu e importantă acolo, sunt importanți acești oameni. În cele din urmă a devenit inevitabil să păstrăm prezența aparatului acolo.

Treaba asta cu cel de-al patrulea perete mereu fluid necesită prezența camerei. Am testat și posibilitatea ca pur și simplu personajele să vorbească cu privitorul la un anumit moment. Dar lipsa aparatului de filmat făcea ca aceste intervenții să fie foarte brutale, te scoatea din experiența cinematografică, te scotea din fluxul emoțional, intrai în alt registru. Ai nevoie de un pământ solid la început în care să te ancorezi. Ai nevoie de grila asta prin care să citești, de ochelarii prin care să privești experiența. Formula de metacinema și de al patrulea perete fluid e dată și de natura proiectului. Filmul a și început ca un research.

 

…despre premiile de la Berlin și despre reacții…

Toată povestea a început cu un vot de încredere foarte puternic pe care ni l-a acordat Festivalul de la Berlin. În mod normal, prin estetica sa atipică și prin problematică, dacă te uiți la viziunea curatorială a festivalului, filmul ar fi mers mai degrabă în secțiunile Panorama sau Forum, dar au ales să îl susțină în Competiție. Validarea oferită încă de la început a însemnat foarte mult.

După aceea, faptul că au fost două jurii diferite care au ajuns la aceeași concluzie a însemnat foarte mult pentru noi. Este suportul cel mai important pe care cred că îl puteam primi ca filmul să își atingă următorul scop: a început ca o cercetare a mea personală, dar s-a schimbat atât de mult prin întâlnirile cu oamenii cu care am lucrat și cu lumea pe care am explorat-o, încât a devenit o formă de datorie morală, emoțională, să ofer o platformă de exprimare oamenilor care și-au dorit asta de la început – să comunice prin acest film cu lumea. Berlinul și premiile de acolo oferă o platformă extraordinară.

Mi se pare important ca filmul să ajungă în cât mai multe locuri, să ofere ocazia  de dezbatere. E o invitație la dialog, nu un manifest. Filmul nu-și propune să dea răspunsuri. Cred că mai degrabă vrea să ridice întrebări, să deschidă o dezbatere, un dialog despre de ce poate fi celălalt, cum poți relaționa cu el.

Până la urmă, acest film este o oglindă despre tine, despre posibilități ale tale care te sperie.

E un film care poate provoca un proces autoreflexiv, care pentru foarte multă lume poate să nu fie confortabil. Oamenii reacționează diferit la diverse aspecte din film. Zonele de disconfort sunt foarte subiective.

Nici nu cred că trebuie să-ți placă. Nu poate fi o reacție consensuală.

Am în continuare o foarte mare încredere în natura umană. Cred că putem lucra la noi, dacă ne dorim. E foarte important ca acest tip de film, acest tip de discurs, nu neapărat în cinema, dar și în alte zone, să existe, să ajungă la public. Nu vreau să subestimez publicul.

Nu știi, până la urmă, cum va reacționa publicul. E foarte interesant să îi dai șansa să vadă filmul. Să-l inviți să îl descopere cu inima deschisă. Apoi are alegerea de a porni cu noi la discuții și dezbateri sau nu. Nu e nimic forțat. Tipul de dezbatere pe care îl deschide filmul poate ajuta.

Titlul e o imposibilitate gramaticală. (Formula) „nu mă atinge-mă” conține de fapt conflictul interior cu care se confruntă personajele, între nevoia de intimitate și frica de ea. În română funcționează mult mai bine decât în engleză.

26
/03
/18

CRONICĂ DE FILM Premiat anul trecut la DOK Leipzig și prezentat recent în premieră în România la Festivalul One World, „Licu, o poveste românească”, de Ana Dumitrescu, abordează indirect istoria țării din ultimul secol prin portretul unui bătrân carismatic din Sibiu, care îşi povesteşte viaţa cu dezinvoltură.

26
/03
/18

Quentin Tarantino împlinește (marţi) 55 de ani, prilej pentru televiziunea Paramount Channel de a le oferi cinefililor un maraton de şase filme (din totalul de opt) ale cineastului american. Seria începe în această seară (!), de la ora 22.30, cu „Reservoir Dogs” şi se va încheia vineri, cu „Sin City”, un film de Robert Rodriguez, cu Tarantino în postura de regizor invitat.

22
/03
/18

Se împlinesc, astăzi, 75 de ani de la premiera filmului „O noapte furtunoasă”, prima transpunere cinematografică a unei opere comice caragieliene. Regizat de Jean Georgescu și produs de Ion C. Cantacuzino, filmul îl avea în distribuție, în rolul lui Rică Venturiano, pe Radu Beligan, pe atunci în vârstă de 24 de ani.

22
/03
/18

Cinemateca Română din București (Str. Ion Câmpineanu nr. 21) găzduiește joi, 29 martie 2018, de la ora 19:00, la Sala Union (Paul Călinescu) un Omagiu lui Liviu Ciulei.

20
/03
/18

Documentarul „Licu, o poveste românească”, regizat de Ana Dumitrescu, câştigătorul marelui premiu la Festivalul Dok Leipzig 2017, va avea premiera naţională la finalul acestei săptămâni, la Festivalul Internaţional de Documentar şi Drepturile Omului One World România. Inclus în secţiunea „Trecutul prezent”, filmul va fi prezentat în cadrul festivalului pe 23 și 25 martie.

19
/03
/18

BIEFF 2018 aduce la București "Jeannette, the Childhood of Joan of Arc", cel mai recent lungmetraj al legendarului Bruno Dumont, unul dintre cei mai provocatori regizori ai ultimelor decenii. Cea de-a opta ediție a BIEFF va avea loc între 26 martie și 1 aprilie 2018, la Cinema Muzeul Țăranului și Cinema Elvire Popesco.

17
/03
/18

Centrul Ceh continuă proiecţiile Fiction Tuesdays, un nou program de proiecţii de film. Marţea aceasta, 20 martie, de la ora 20:00, va fi proiectată comedia polițistă „Dinner for Adele”, în regia lui Oldrich Lipský.

15
/03
/18

Se recomandă vizionarea îndelung elogiatului film de cinema „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri” (semnat Martin McDonagh), și nu doar pentru prestația de Oscar a lui Frances McDormand (cea mai bună actriță în rol principal la ediția din acest an).

Page 30 of 226« First...1020...2829303132...405060...Last »