Caragiale în cinci momente de viață
https://www.ziarulmetropolis.ro/caragiale-in-cinci-momente-de-viata/

Ziarul Metropolis vă prezintă cinci poveşti care să distrugă mitul „omului fără inimă”, „veninos”, „afurisit” şi „viclean”, aşa cum a rămas el cunoscut în istoria culturii.

Un articol de Monica Andrei|29 ianuarie 2016

Răutatea lui Caragiale nu era decât o legendă fabricată de detractorii săi. O inimă caldă a bătut generos în pieptul lui, iar prietenia a fost un cult pentru el. Numeroşi duşmani ai marelui dramaturg, guvernanţi şi bieţi „scripcari ai penei” sau „scribuleţi” cum îi numea el, au trâmbiţat, aclamat, scris sau şoptit că, autorul „Nopţii frutunoase” era un „om fără inimă”, „veninos”, „afurisit”, „viclean”.

Un film al momentelor mai puţin ştiute despre marele dramaturg ni-l redă Vintilă Russu Şirian în memoriile sale. „Ştafeta amintirii îmi predă doi Caragiale. Unul din primii ani ai secolului nostru, siluetă pe care mi-a zugrăvit-o tatăl meu, ce-i fusese ucenic în redacţie, iar pe urmă cald admirator şi devotat amic. Şi alt Caragiale, în preajma căruia, copil apoi adolescent, am avut bucuria de a mă afla de destule ori. Îmi readuc viu, în faţă, un mare creator. O inimă caldă, de omenie, entuziasm, un om integru şi loial, un om incapabil de vreo acţiune urâtă, un vibrant patriot, o nobilă personalitate morală, un bărbat plin de curaj şi de delicateţă, în care pulsau sentimente fierbinţi, pentru artă, pentru oameni, pentru viaţă”.

1.

Era început de iulie 1883, când Eminescu s-a prăbuşit. În memoriile sale, Vintilă Russu Şirianu, povesteşte cum, autorul „Luceafărului”, nu mai recunoştea pe nimeni, iar după ce a fost internat la ospiciul doctorului Şuţu, tatăl său îi aduce vestea lui Caragiale, în redacţia „Timpul” unde erau colegi.

„Ce bine văd, ce bine înţeleg, acea lacrimă de diamant fierbinte care a ars obrazul lui Caragiale în acele minute, lacrimă în care, prin limpede reflecţie, apărea sufletul său. În curticica interioară a clădirii, cu cămaşa desfăcută şi batista pe ceafă, Caragiale şedea pe unul din cele două scaune de fier, sub un salcâm. O gheară m-a strâns în gât şi n-am spus decât atât: L-au dus… Cum m-a zărit, a păşit spre mine, m-a prins de surtuc, m-a scuturat, a strigat: <<Unde? Cum? Vorbeşte, omule!>>

Mi-am muşcat zdravăn carnea obrajilor să capăt puţină stăpânire de sine şi înghiţind nodul amar din gâtlej, am izbutut să-i povestesc, pe scurt, ce se întâmplase, cum l-am strigat pe nume, cum aveam în faţă un ochi pustiu şi un chip care nu mai era al poetului. Deodată am auzit un suspin, ca un strigăt, Caragiale s-a prăbuşit pe scaun, mâinile i-au căzut de-a lungul trupului, ca trăznite şi a izbucnit în plâns. Hohote înnecătoare, hohote de bărbat neînvăţat cu plânsul scuturau trupul cu o ciudată putere.”

2.

„Dar, domnilor, eu nu sunt umorist. Eu sunt un sentimental!”… a exclamat Caragiale cu un an înainte de a muri, la o masă festivă, între prieteni. Victor Eftimiu se afla de faţă, în 1911, atunci, la Blaj, la serbările „Astrei”, când autorul „Năpastei” a făcut măsturisirea, la aceeaşi masă la care se aflau Goga, Agârbiceanu şi mulți alţii. Toată lumea era fascinată de prezenţa marelui Caragiale. La finalul ospăţului autorul „Scrisorii pierdute” era asaltat de admiratori ca o mare vedetă a timpului său.

3.

Porecla „Moş Virgulă” şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung, cu mult timp înainte de a pleca la Berlin. „Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii… Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!…” Scrisul a fost viaţa lui, chiar dacă, în faţa foii de hârtie, se simte complexat: „Nu ştiu, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu“.

Aflat la Berlin nu-şi uită mania, iar vestea, că ar fi bătut un tipograf berlinez după ce îi trimisese trei depeşe pentru a corecta un punct şi o virgulă, într-un text aflat sub tipar, se împânzise printre cunoscuţii din România, ca fulgerul. La prima vizită în ţară, la un pahar cu vin, toţi prietenii voiau amănunte despre întâmplare, iar Caragiale le-a spus: „cine nu dă cuvenita atenţie punctuaţiei nu poate fi cu adevărat un scriitor. Punctuaţia este, pentru scriitor, ceea ce sunt indicaţiile de tempo şi expresie pentru compozitor. O bucată muzicală dacă acele indicaţii nu sunt date aşa cum trebuie, devine o harababură: tot aşa, şi o bucată literară redactată cu punctuaţie greşită. Punctuaţia rezolvă ecuaţia cuvântului. Cuvântul e factorul major al scrisului nostru… Eu scriu greu. Cu multă migală şi dorinţă de limpezire. A fi limpede e o chestiune de onestitate faţă de cititor. De aceea respect necontenit cuvântul. Eu nu m-am temut şi nici nu mă tem de tâlhari, nici de furtunile trăznite, nici de duşmani. Dar mă tem şi mă voi teme mereu de cuvânt”.

4.

I.L. Caragiale era strălucitor de îngrijit vestimentar, ordonat chiar meticulos. Aşa a rămas toată viaţa. O minte învăţată să judece oamenii şi societatea, ştiind să dea cu biciul satirei. Îi plăcea să ironizeze. Avea luciditate de fizician, era precis şi punctual. În antinomie, cu el, Eminescu era de-o neglijenţă teribilă şi zeflemea, revoltat solitar, adâncit în vis şi idee. Un dulce, blând, naiv. Autorul „Năpastei” simţea nevoia să-şi combată şi să-şi tachineze prietenul, dar niciodată, o picătură de răutate nu s-a strecurat în cuvântul ori fapta lui, faţă de Eminescu.

5.

„Era în 1882, un noiembrie duşmănos. Afară, bătea în geamurile redacţiei, o ploaie deasă şi gheţoasă. Înăuntru, cu toate că era zi, plutea o întunecare. Şi era frig de-ţi îngheţau degetele pe toc. Eu, rânduiam arhiva redacţională în colţul meu de ucenic. La biroul de lângă fereastră, Eminescu a plecat şi răsucit în ale sale, scria în grabă, se oprea o clipă să-şi sufle în mână, apoi din nou la scris. În cealaltă parte a încăperii, la biroul cel mic, scria unchiul Slavici, cu pana sa de gâscă, încet, cu migală, atent numai la ce face. Caragiale scrisese o vreme, apoi se ridicase, privea la plumbureala de afară şi bătea uşor cu ghetele în geam. La un moment dat, Eminescu lasă tocul, pune sugativa peste filele scrise şi se întoarce spre prietenii săi: „Gata şi cu măgăria asta!”…

Autorul „Scrisorii pierdute” se întoarce, zâmbeşte, se apropie de el îi spune ceva cu glas scăzut, la care poetul sări, ca ars: „iarăşi înţepi, asta vrei, să arzi ca acidul sulfuric!… Eşti rău”.

Caragiale zâmbitor, cu blândeţe ironică: „Mihalache, acidul sulfuric nu arde pentru că e rău, ci pentru că e acid… Eminescu îşi scutură pletele de pe frunte şi aspru adaugă: „sofisticări de filosofie ieftină”, la care, ironic, dramaturgul adaugă: „Ei, nu poate fi toată lumea un Zarathustra… „Sărmanul Dionis”… Jignit, îşi ia zdreanţa de palton sub braţ şi porneşte spre uşă. Caragiale aleargă după el, îl prinde de umeri, îl întoarce spre sine, îl priveşte în ochi şi-i zice:: „dragă Mihai, iartă-mă, nu fi copil… Glume proaste. Eu să te ofensez pe tine? Poţi crede tu că n-am sentimente, că n-am consideraţie pentru tine? Te iubesc ca pe un frate mai mic… Şi eu, modest făcător de hazuri şi comedii, închin în faţa ta, în faţa celui mai mare poet român din pana căruia s-a născut versuri geniale”. Luat prin suprindere, autorul „Luceafărului” răvăşit de emoţie a şoptit cu uimire: „tu te închini în faţa… mea?”, Câteva clipe, ochi în ochi, dramaturgul i-a răspuns mut, înclinând capul domol, brusc, cu un fel de violenţă a deschis braţele şi l-a strâns la piept: „Tare”.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

11
/04
/16

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

01
/04
/16

Trei sferturi de veac şi-a închinat viaţa în slujba cântecului şi, mai ales, a romanţei, despre care spunea că este cea mai sinceră, cea mai pătimaşă expresie a unei epoci şi a societăţii. Cântecele lui de inimă albastră au făcut duminici de vis din toate zilele săptămânii. Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 si s-a stins din viață pe 18 iunie 2006.

28
/03
/16

La jumătatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaşte la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actriţă şi cîntăreaţă celebră în acea vreme, şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere. După puţin timp, când Sara ajunge la Bucureşti pentru a susţine o serie de concerte, vrea să-l întâlnească. Aşa începe povestea lor de iubire, descrisă în volumul “Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, apărut la Polirom.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

Pagina 20 din 34« Prima...10...1819202122...30...Ultima »