Copilul fără copilărie: Franz Kafka
https://www.ziarulmetropolis.ro/copilul-fara-copilarie-franz-kafka/

E 3 iulie 1883. Într-o casă dintr-un oraş european plin de poezie, de nostalgie, dar şi de curiozitate faţă de un viitor, se naşte un băiat. Peste ani, numele lui va figura în nenumărate biblioteci şi va fi cunoscut în lumea întreagă.

Un articol de Monica Andronescu|3 iulie 2020

Îl cheamă Franz Kafka și va fi unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura universală. Dar, deocamdată, e doar primul fiu din cei șase copii ai cuplului de evrei Hermann și Julie Kafka.

În ziua de vară în care deschide prima dată ochii, orașul lui natal, Praga, are cu ce să atragă, deși e în plină schimbare datorită industrializării. De pildă, în urma Edictului de Toleranță dat de Iosif al II-lea, evreii de seamă părăsesc ghetoul aproape de care se află și casa în care se naște Franz Kafka pentru cartiere mai bune, iar ghetoul rămâne un loc dubios, murdar, unde se petrec lucruri necurate. Industrializarea ia avânt, ghetoul vechi de o mie de ani e demolat nu doar din motive de igienă, ci și pentru că burghezia îmbogățită are nevoie de spațiu unde să-și construiască edificii moderne și comode. Telefonul le schimbă viața oamenilor, ca și curentul electric, pentru care nu mai e mult de așteptat. Orașul, care numără peste o jumătate de milion de locuitori, se transformă. Capitala multietnică a Boemiei, unde coabitează nemții, austriecii, cehii, evreii etc., nu fără unele animozități, se îndreaptă spre o nouă epocă.

Zum Turm, casa în care se naște primul copil al cuplului de evrei serioși, care vor să-și facă o viață obișnuită și o familie obișnuită, nu va supraviețui mult. Pentru moment însă, îi poate adoposti pe cei doi tineri care au avut nunta cu nici un an în urmă în piața din Orașul Vechi. Hermann Kafka, tatăl care nu știe să zâmbească, fiu de măcelar sărac, e mult prea ocupat să răzbească în traiul de zi cu zi ca să mai poată glumi. Și nici zilele și nopțile de înfometare nu le poate uita. La Praga, după ce o ia în căsătorie pe Julie, fiica proprietarului unei fabrici de bere, pune pe picioare o mercerie de care ar vrea să se ocupe, când el n-o să mai poată, copiii lui. Numai că destinul vrea altfel. Destinul îi mai aduce cuplului doi băieți, care se sting însă repede, iar apoi trei fete – Gabriele, Valerie și Ottilie (Ottla) – care își vor găsi sfârșitul în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Însă până atunci mai e mult. Franz e adesea singur acasă și-și face de joacă. Când va începe școala de băieți, în 1889, va străbate aproape zi de zi orașul pitoresc însoțit de bucătăreasă, așa cum povestește el însuși în jurnal și va deveni una cu orașul, cum arată și nenumăratele lui scrisori și, recent, muzeul modern care îi este dedicat la Praga, un spațiu imortalizat în alb-negru la sfârșitul secolului al XIX-lea, un creuzet în care e loc pentru artă modernă, cu 200 de cluburi de literatură și numai, și pentru meșteșuguri tradiționale. Kafka este, să nu uităm, „un ceh care vorbește germană, de origine evreiască și de educație nemțească”, așa cum amintește Harald Salfellner în „Franz Kafka and Prague”, reconstituind și explicându-ne relația scriitorului cu orașul.

Iată, în 1894, băiatul singuratic face cunoștință cu minunile curentului electric. Nu are cum să rămână indiferent, când străbate străzile, la transformările locului. Seara felinarele încep să se aprindă și aura enigmatică a orașului prinde putere. Nu peste mult vor trece și primele tramvaie electrice. Viața e metamorfoză, fără doar și poate, deci e și… proces. Viața e literatură și pentru literatură. „Metamorfoza”, „Procesul” și „Castelul” vor fi peste ani scrieri fundamentale din istoria literaturii, în care va intra însă și memorialisica bogată a acestui spirit tulburat de tragica limitare a înțelegerii umane. Deocamdată însă, singuratic, timid și temător, copilul Franz Kafka se joacă și descoperă încet literatura, mai întâi cu povești și basme.

Inconștient, ele îl țin departe de o realitate nu tocmai caldă. Realitatea aceea în care tatăl știe tot și poate tot, cerând supunere pentru că, într-o societate încorsetată, ea i se datorează, nu-i așa? Peste ani, scriitorul pe care îl interesează, înainte de orice, să scrie se va așeza la masă și va găsi curajul de a așterne pe hârtie o scrisoare pentru acest tată, pater familias care nu acceptă opoziția și vrea de la copiii lui și de la toată lumea… seriozitate și sobrietate. Numita „Scrisoare către tata” (recent editată la Humanitas, în traducerea poetului Mircea Ivănescu), datând din toamna anului 1919, când Kafka, foarte bolnav, va face o criză de nervi din cauza dezaprobării familiei față de hotărârea lui de a se căsători, se naște la o pensiune din Boemia și ajunge la mama scriitorului, niciodată la destinatar. Ascunzând-o, soția supusă, iubitoare și cu spirit de sacrificiu alege să-și menajeze soțul și să i-o înapoieze fiului.

Așa că Hermann Kafka nu se va vedea niciodată oglindit în ochii fiului, care, în loc să se ocupe de prăvălie și negoț, alege să se facă scriitor. Tatăl auster, milităros nu va primi niciodată epistola dureroasă în care fiul dă un lung răspuns. „Iubite tată”, începe el, „M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine”.

„Simțământul care mă stăpânește adesea”, scrie peste câteva pagini fiul în amarul lui exercițiu de sinceritate, „al nimicniciei (un simțământ de altfel în multe privințe nobil și fecund) s-a născut în mare parte ca urmare a influenței exercitate de tine. Aș fi avut nevoie de puțină încurajare, de puțină prietenie, de o oarecare ușurare a propriului meu drum, și, în loc de toate acestea, tu mi-ai închis drumul; sigur, cu cele mai bune intenții, spunându-ți că ar fi trebuit să apuc pe altul. Dar eu nu eram în stare de așa ceva”. De ce anume nu era în stare micuțul Franz? Pe scurt, de a-și transforma existența doar într-o necontenită supunere: față de convenții și reguli de toate felurile. Haina croită de tată pentru fiu era prea mică.

Și mică avea să rămână până la sfârșit, un sfârșit nemilos, ca viața însăși, cum simțea și scria Kafka, absurd ca trecerea ființei umane prin acest lung și încâlcit proces care e propria lui viață. În cazul copilului Franz, aceasta a început și cu un episod ce avea să lase o rană și o spaimă de neuitat, povestit în prima parte a scrisorii: într-o noapte când băiețelul nu vrea să doarmă și plânge după apă, tatăl îl scoate pe balcon și-l lasă acolo, singur, în cămașa de noapte, ca să se facă „copil cuminte”. La maturitate, fiul va explica: „După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic”.

„Metodele de educație” ale tatălui dominator, unul dintre „tații celebri” din istoria literaturii, instaurează devreme tăcerea – o tăcere ce traduce o imposibilitate, o anomalie și o suferință, o tăcere care se va converti în cuvinte nerostite, dar așternute pe hârtie. Tăcerea aceea de ocolit, care ucide sinceritatea și normalitatea, a apărut în viața copilului Kafka pentru a nu mai dispărea niciodată. Nici amintirea ei nu va dispărarea, căci scriitorul a imortalizat-o într-o pagină din aceeași „Scrisoare către tata”: „Imposibilitatea asta a unor relații liniștite a mai avut o consecință, la urma urmelor foarte firească: m-am dezvățat să mai vorbesc. N-aș fi ajuns nici așa un mare orator, însă aș fi reușit totuși să stăpânesc limbajul omenesc obișnuit, curgător. Dar tu mi-ai interzis încă de timpuriu să iau cuvântul, amenințarea ta: «Să n-aud niciun cuvânt de-mpotrivire!» și mâna ta ridicată m-au urmărit încă de când mi-aduc aminte. Am deprins de la tine – și tu, când e vorba de lucrurile care te interesează, ești un vorbitor excelent – un fel ezitant, bâlbâit de a mă exprima, și chiar și asta a fost prea mult pentru tine, așa că în cele din urmă am tăcut, la început doar ca un gest de sfidare, pe urmă pentru că nu mai puteam nici să gândesc, nici să vorbesc. Și pentru că tu erai în fond omul care m-a crescut și m-a educat, asta a avut repercusiuni mereu în viața mea de mai târziu”.

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.