Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.
Un articol de Georgeta Filitti|28 februarie 2016
După o primă sistematizare a oraşului, începută la 1831, Magistratul, apoi Primăria, mai ales după 1870, a început să boteze mai toate locurile de trecere: bulevarde, căi, străzi, splaiuri, intrări, fundături. Poate că la început a existat o noimă: cartiere cu toponime de personalităţi, fapte istorice, astronomie, animaliere. Asta a însemnat str. Petrescu al 14-lea, a Gândacilor, a Cornului, a Acidului sau Epicol. De unde? De la filosoful grec Epicur, din sec. IV în. de Ch. Doar că Demostene sau Tucidide îşi puteau afla un loc pe malurile Dâmboviţei, dar unul cu un nume de te ruşinai pronunţându-l, trebuia înlăturat. Aşa, nu se ştie ce primar, a inventat un nume propriu fantezist, schimbând două litere şi Epicur i-a lăsat locul lui Epicol. Ca numele să dăinuie, cum se întâmplă în mai toate capitalele europene, la Bucureşti e de neconceput. Schimbarea face parte din cotidian. Raţiuni politice, hachiţe de primar vezi la tot pasul. Bd. Filantropia (după spitalul ridicat la 1813 de C. Caracaş), a fost rebotezat col. M. Ghica (ataşat militar al ţării la Bruxelles şi, o vreme, director al Poştelor), apoi I Mai – pentru ca să sfârşească în Ion Mihalache. Ultimul nume se justifică pe deplin: pe acolo pleca fruntaşul ţărănist la el la ţară la Topoloveni!
După al Doilea Război Mondial, ruşii ne-au îmbogăţit capitala cu generalisimi (Stalin) şi mareşali de ai lor (Tolbuhin) ori cu zeci de comunişti din lumea întreagă: Dimitrov, Fucic, Ho-Şi-Min ş.a. „Sistematizarea” operată în timpul dictaturii comuniste, considerată azi „cea mai barbară intervenţie asupra unui oraş în vreme de pace”, pe lângă distrugerea unor cartiere întregi, a însemnat,desigur, un nomenclator al străzilor la umbra politicului: bd. Gh. Gheorghiu Dej, Moghioroş, Ilie Pintilie
După 1990, oraşul a vrut să se primenească dar lucrurile s-au întâmplat după un tipic urmat de zeci de ani: toponimele s-au înlocuit, s-au înjumătăţit, ori au căpătat explicaţii surprinzătoare. A apărut aşa bd. Vasile Milea, din raţiuni politice, fireşte, deşi locul acestuia în revoluţia din 1989 nu e încă limpezit: a fost erou sau opusul lui? Bd. Gh.Gheorghiu Dej, care iniţial, când a fost croit, purta numele reginei Elisabeta, ar fi trebuit să revină la numele dintâi. Doar că pe acest bulevard fusese ridicată, la un moment dat, statuia marelui om politic Mihail Kogălniceanu. Urmaşii săi, dornici să-i nemurească numele şi prin botezarea unui bulevard, au obţinut ca întregul parcurs, de la Operă la Piaţa C.A. Rosetti, să amintească bucureştenilor de ilustrul moldovean. Nostalgicii după un dram de restauraţie corectă au cerut, la rândul lor, ca bulevardul să revină la titulatura de odinioară, adică Regina Elisabeta. Dar aici au intervenit categoric funcţionarii Primăriei, care au împărţit bulevardul în două tronsoane, unul Kogălniceanu, altul Regina Elisabeta, fostă Kogălniceanu…
Ciudăţeniile Primăriei continuă şi cu redactarea plăcilor amintitoare: ca să uşureze redactarea unui nomenclator al străzilor, după alfabet, apar nume ca la armată: Catargiu Lascăr, prim ministru. C.A. Rosetti, paşoptist prea bine cunoscut şi primar al oraşului, figurează ca trăitor între 1856 şi 1885. Pentru a-i trimite naşterea la anul 1816, adică a corecta o cifră, Primăria oraşului n-are fonduri.
Poate cea mai înduioşătoare măsură a Primăriei este grija de banii bucureştenilor. Ca să nu fie siliţi să-şi schimbe cărţile de identitate, dacă strada lor primeşte alt nume, deci să plătească nişte taxe, instituţia a dispus ca, de pildă, Parcul Ioanid să se numească Ion Voicu (faimosul violonist a cărui casă se afla în preajma parcului bătrân de mai bine de o sută de ani). La fel, în tot oraşul nu s-a găsit un bulevard care să poarte numele laureatului român al Premiului Nobel pentru medicină, George D. Palade, şi s-a propus o bucată din şoseaua Bucureşti-Ploieşti. În schimb, există strada Mişcă Petre. Cine ştie ceva despre titularul ei, e rugat să ne informeze şi pe noi.
