BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Toponimie bucureșteană – ieri și azi
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-de-totdeauna-toponimie-bucuresteana-ieri-si-azi/

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

Un articol de Georgeta Filitti|28 Februarie 2016

După o primă sistematizare a oraşului, începută la 1831, Magistratul, apoi Primăria, mai ales după 1870, a început să boteze mai toate locurile de trecere: bulevarde, căi, străzi, splaiuri, intrări, fundături. Poate că la început a existat o noimă: cartiere cu toponime de personalităţi, fapte istorice, astronomie, animaliere. Asta a însemnat str. Petrescu al 14-lea, a Gândacilor, a Cornului, a Acidului sau Epicol. De unde? De la filosoful grec Epicur, din sec. IV în. de Ch. Doar că Demostene sau Tucidide îşi puteau afla un loc pe malurile Dâmboviţei, dar unul cu un nume de te ruşinai pronunţându-l, trebuia înlăturat. Aşa, nu se ştie ce primar, a inventat un nume propriu fantezist, schimbând două litere şi Epicur i-a lăsat locul lui Epicol. Ca numele să dăinuie, cum se întâmplă în mai toate capitalele europene, la Bucureşti e de neconceput. Schimbarea face parte din cotidian. Raţiuni politice, hachiţe de primar vezi la tot pasul. Bd. Filantropia (după spitalul ridicat la 1813 de C. Caracaş), a fost rebotezat col. M. Ghica (ataşat militar al ţării la Bruxelles şi, o vreme, director al Poştelor), apoi I Mai – pentru ca să sfârşească în Ion Mihalache. Ultimul nume se justifică pe deplin: pe acolo pleca fruntaşul ţărănist la el la ţară la Topoloveni!

După al Doilea Război Mondial, ruşii ne-au îmbogăţit capitala cu generalisimi (Stalin) şi mareşali de ai lor (Tolbuhin) ori cu zeci de comunişti din lumea întreagă: Dimitrov, Fucic, Ho-Şi-Min ş.a. „Sistematizarea” operată în timpul dictaturii comuniste, considerată azi „cea mai barbară intervenţie asupra unui oraş în vreme de pace”, pe lângă distrugerea unor cartiere întregi, a însemnat,desigur, un nomenclator al străzilor la umbra politicului: bd. Gh. Gheorghiu Dej, Moghioroş, Ilie Pintilie

După 1990, oraşul a vrut să se primenească dar lucrurile s-au întâmplat după un tipic urmat de zeci de ani: toponimele s-au înlocuit, s-au înjumătăţit, ori au căpătat explicaţii surprinzătoare. A apărut aşa bd. Vasile Milea, din raţiuni politice, fireşte, deşi locul acestuia în revoluţia din 1989 nu e încă limpezit: a fost erou sau opusul lui? Bd. Gh.Gheorghiu Dej, care iniţial, când a fost croit, purta numele reginei Elisabeta, ar fi trebuit să revină la numele dintâi. Doar că pe acest bulevard fusese ridicată, la un moment dat, statuia marelui om politic Mihail Kogălniceanu. Urmaşii săi, dornici să-i nemurească numele şi prin botezarea unui bulevard, au obţinut ca întregul parcurs, de la Operă la Piaţa C.A. Rosetti, să amintească bucureştenilor de ilustrul moldovean. Nostalgicii după un dram de restauraţie corectă au cerut, la rândul lor, ca bulevardul să revină la titulatura de odinioară, adică Regina Elisabeta. Dar aici au intervenit categoric funcţionarii Primăriei, care au împărţit bulevardul în două tronsoane, unul Kogălniceanu, altul Regina Elisabeta, fostă Kogălniceanu

Ciudăţeniile Primăriei continuă şi cu redactarea plăcilor amintitoare: ca să uşureze redactarea unui nomenclator al străzilor, după alfabet, apar nume ca la armată: Catargiu Lascăr, prim ministru. C.A. Rosetti, paşoptist prea bine cunoscut şi primar al oraşului, figurează ca trăitor între 1856 şi 1885. Pentru a-i trimite naşterea la anul 1816, adică a corecta o cifră, Primăria oraşului n-are fonduri.

Poate cea mai înduioşătoare măsură a Primăriei este grija de banii bucureştenilor. Ca să nu fie siliţi să-şi schimbe cărţile de identitate, dacă strada lor primeşte alt nume, deci să plătească nişte taxe, instituţia a dispus ca, de pildă, Parcul Ioanid să se numească Ion Voicu (faimosul violonist a cărui casă se afla în preajma parcului bătrân de mai bine de o sută de ani). La fel, în tot oraşul nu s-a găsit un bulevard care să poarte numele laureatului român al Premiului Nobel pentru medicină, George D. Palade, şi s-a propus o bucată din şoseaua Bucureşti-Ploieşti. În schimb, există strada Mişcă Petre. Cine ştie ceva despre titularul ei, e rugat să ne informeze şi pe noi.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123