Cotroceni, mânăstire şi palat
https://www.ziarulmetropolis.ro/cotroceni-manastire-si-palat/

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

Un articol de Georgeta Filitti|16 Martie 2016

Ctitorul a ridicat-o între 1679 şi 1682, punând el însuşi primele cărămizi la temelia ei. După obiceiul vremii şi spre a conferi mai multă putere creaţiei sale, domnitorul a închinat-o Locurilor Sfinte de la Muntele Athos şi i-a făcut o zestre bogată în moşii şi alte proprietăţi de tot felul. Podoaba mânăstirii era, desigur, biserica din incintă, pictată de Pârvu Mutu.

În secolul XVIII era socotită cel mai somptuos monument al ţării. În 1802, un cutremur devastator a pus zidurile la pământ. Încă de la început o parte a lăcaşului a devenit reşedinţă de vară. Fanarioţii, de la Mavrocordaţi la Caragea Vodă, i-au adus îmbunătăţiri iar mutarea Curţii din centrul Bucureştiului la Cotroceni se făcea cu fast, călugării find datori să pregătească odăile în acest sens. La mijlocul secolului XIX, Barbu Ştirbei transformă Cotrocenii în reşedinţă de stat şi porunceşte lucrări de refacere a clădirilor şi amenajare a grădinii.

Mlaştinile din jur au fost secate, s-a pus gazon pe mii de metri pătraţi, au fost aduşi arbori ornamentali şi flori; s-au ridicat chioşcuri şi arcade – totul sub supravecherea lui W. Mayer, directorul Grădinilor Publice, cel căruia bucureştenii îi datorează şi parcul Cişmigiu. Şi interiorul părţii laice a mânăstirii a fost modernizat: mobile franţuzeşti, tablouri (între care cel al împăratului francez Napoleon al III-lea şi al soţiei sale, împărăteasa Eugenia), ceasornice de masă „cântătoare” etc.

Principele  Cuza dă odată în plus prestanţă palatului prin amenajarea, în vecinătate, a unei tabere militare. Soţia sa, doamna Elena, pune piatra de temelie a orfelinatului care îi va purta numele şi va dăinui până în vremea comunismului. Alături de aşezământul de binefacere, doamna ţării a dispus întemeierea unui muzeu de artă populară. Primele piese au fost donate de protipendada bucureşteană.

Palatul se modernizează în stil european sub urmaşul lui Cuza, principele, apoi regele Carol I. Se adaugă unele încăperi, se montează băi, se croiesc noi galerii. Maria, unicul copil al perechii princiare, s-a bucurat de frumuseţea locului dar viaţa i-a fost curmată tragic, la doar patru ani; mormântul micuţei s-a aflat în curtea palatului.

În 1893, Cotrocenii au devenit reşedinţa oficială a familiei principilor moştenitori Ferdinand şi Maria. De atunci şi până la moartea reginei (1938), palatul s-a transformat şi s-a înfrumuseţat ajungând un simbol al regalităţii. Spacialişti străini (arhitectul Gottereau, furnizorii J.D. Heymann şi A. Pembé etc), cu participarea permanentă şi hotărâtoare a reginei Maria, au personalizat această bijuterie arhitectonică. „Salonul de aur”, „Camera norvegiană, „Sufrageria bizantină”, saloanele în stil românesc – toate poartă pecetea inspirată a celei rămase unice în istoria României – regina Maria. I-a stat alături, creator, talentatul arhitect Grigore Cerchez.

După dispariţia reginei, Cotrocenii intră într-un con de umbră. Evenimentele desfăşurate ulterior acolo rămân marcate de nenorocirile abătute asupra întregului oraş: cutremurul din noiembrie 1940 şi bombardamentele germane şi anglo-americane din 1943-1944.

După abdicarea regelui Mihai I (30 decembrie 1947), palatul a fot naţionalizat şi jefuit. Patrimoniul, împărţit între diferite instituţii sau sustras de activişti de partid, a dispărut în cea mai mare parte. În 1949, în cele 140 de camere se amenaja Palatul Pionierilor, după modelul instituţiei similare de la Moscova. Biserica s-a transformat în muzeu şi vreme de 26 de ani nu s-a slujit acolo.

În 1976, Nicolae Ceuşescu a decis să transforme fostul palat regal în reşedinţă prezidenţială de protocol, adică destinată oaspeţilor de marcă străini. Cutremurul din 1977 a însemnat un pas înapoi în reconfigurarea destinului palatului. S-a refăcut în grabă, la porunca prezidenţială, şi se spune că, dacă urmăreşti atent, desluşeşti, în păienjenişul decoraţiei interioare, monogramele N E. Iar ca lucrările să meargă şi mai bine se pare că s-a folosit ciment dentar, cu priză rapidă.

După 1990, o parte consistentă a palatului a devenit reşedinţă prezidenţială. Biserica din incintă, dărâmată sub dictatura comunistă, a fost refăcută într-o formă ce aminteşte oarecum de vechea ctitorie cantacuzină (i s-a zis chiar „Memorialul Cotroceni”). În tainiţele ei au fost depuse, în 2004, osemintele voievodului întemeietor şi ale familiei sale (adăpostite până atunci la biserica familiei Fundenii Doamnei). Latura veche a palatului a fost transformată, în 1991, în muzeu. Este o adevărată perlă a instituţiilor bucureştene de profil şi vizitarea lui te cufundă într-o lume de graţie, bogăţie şi putere inegalabile.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123