De la dictatură la libertate. Povestea unei eliberări
https://www.ziarulmetropolis.ro/de-la-dictatura-la-libertate-povestea-unei-eliberari/

Mama e specialistă în cafea la ibric şi nu ratează nicio ocazie de a-şi face cunoştinţe la o ceaşcă preparată la ea acasă, în Teheran, unde totul are reguli stricte.

Un articol de Dana Ionescu|17 iulie 2021

Nu e medic, așa cum i-ar fi plăcut. Nu duce existența pe care și-ar dori-o și în general stă sub semnul lui „nu”. Tata e diplomat, o vreme chiar primar al capitalei Iranului, e îndrăgostit de poezie și de literatura persană, îl farmecă pe generalul De Gaulle cu franceza lui și crede în dreptul omului la fericire. Nezhat și Ahmad Nafisi sunt personajele cu care începe povestea. „Majoritatea bărbaților își înșală soțiile ca să aibă amante. Tata a înșelat-o pe mama ca să aibă și el o viață fericită de familie. Îmi era milă de el și, într-un fel, mi-am asumat eu sarcina de a umple golul din viața lui.” Iată primele rânduri din „Lucruri nespuse”, a doua carte a lui Azar Nafisi, scriitoare despre care a aflat o lume întreagă imediat ce a publicat, în 2003, „Citind Lolita în Teheran”. Priviți în jur, mai aproape și mai departe, citiți, trageți aer în piept și intrați în viața unei femei pentru care libertatea rămâne supremul ideal. Banal, ați spune. Dar mai întâi citiți „Lucruri nespuse” și sigur după aceea cuvântul va fi altul.

Dacă ai unghii lăcuite și un supus credincios al regimului Khomeini bagă de seamă, s-ar putea să ajungi la închisoare. În Republica Islamică Iran, femeilor le este strict interzis: să umble fără văl, să lase vreo șuviță rebelă să scape de sub văl, să-și arate cumva glezna sau vreo altă porțiune de piele în afară de cea cuprinsă în ovalul feței, să umble pe stradă în compania unui bărbat care nu le este soț, tată sau frate ori să atingă un alt bărbat decât aceștia, să danseze la petreceri private sau oriunde altundeva. La școală, fie ea gimnaziu, liceu sau universitate, nu ai voie să muști din vreun măr în pauză, stând pe iarbă, sub ochii gardienilor. E un gest „lasciv”, tulbură simțurile și trebuie pedepsit. Dacă ai vreo urmă, cât de vagă de rimel pe gene, riști, căci s-ar putea să te controleze și nu e în regulă să folosești așa ceva ca să ispitești.

Studentele înveșmântate în negru care vin acasă la profesoara lor Azar Nafisi ca să vorbească despre Vladimir Nabokov, F. Scott Fitzgerald sau Jane Austen în lumea asta trăiesc. La Teheran, cărți în limbi străine nu se găsesc, la cinematograf nu au voie să meargă, așa cum nu au voie, de fapt, mai nimic. E o lume în care fiecare ascunde câte ceva și prin asta se definește, o lume în care Big Brother știe tot, desigur, pătrunde peste tot, vrea tot, o lume din care orice femeie tânără își dorește să plece. Portretul sumbru al Republicii Islamice Iran îl știți din „Citind Lolita în Teheran” și îl veți regăsi în „Lucruri nespuse”, volum de memorialistică tradus de Sânziana Dragoș și publicat la Polirom. De data aceasta însă, autoarea, care locuiește în SUA din 1997, când a părăsit definitiv Iranul, fără însă ca Iranul să o părăsească pe ea, cum mărturisește, se întoarce în propria familie, în propria viață, în propria intimitate cu o directețe și o asumare care nu pot să fie decât salvatoare într-o lume liberă.

Respectate atât cât „a permis memoria”, întâmplările existenței sale traumatizate de fundamentalismul religios din țara natală, băltind în aura legendar-mistică a șahilor care au născocit odinioară un basm, înlocuiți de ayatollahii care impun credința cu biciul și cu pușca, încep dintr-o copilărie în care familia, metonimia lumii, era ceva atât de banal, că nici nu se putea povesti. Vocea adolescentei care privește de pe copertă aparent sfios, dar mai degrabă subversiv, se aude în fiecare pagină din acest roman al propriei vieți, pentru că, într-un fel, Azar Nafisi asta a și rămas: o adolescentă rebelă, care încearcă să înțeleagă și, mai ales, să trăiască liber. Ceea nu va fi posibil decât în altă parte.

În timpul „vârstei de aur”, când tirania are chipul mamei care visează la fostul soț și la profesia pe care nu a putut s-o aibă, Iranul este un ținut contrariant, determinat de „ascetismul complicat” din familia tatălui, pe de o parte, și de „insistența familiei mamei asupra bunelor maniere și a prestigiului social”, pe de altă parte. Teheranul, care avea să trăiască ani cumpliți de teroare, era încă… tânăr și avea speranță: „Isfahanul era la fel de diferit de Teheran ca familia tatei de cea a mamei. În Isfahan coexistau într-un fel de armonie asimetrică straturi ale trecutului îndepărtat: ruine ale unui templu zoroastru, desăvârșitul dom albastru al unei moschei, un monument al bravilor regi safavizi. Spre deosebire de Tabriz, Shiraz sau Hamedan, Teheranul nu se putea lăuda cu o istorie prea bogată. Până în secolul al XVIII-lea, când Agha Mohammad Khan, fondatorul dinastiei Qajar, l-a ales drept capitală, Teheranul era un sătuc cunocut mai degrabă pentru livezile de pomi fructiferi și pentru aprigii săi locuitori. Teheranul nu purta amintirea cuceririlor sau a înfrângerilor străvechi și a fost transformat într-un oraș modern de-abia în vremurile noastre de către șahul Reza Pahlavi și fiul său Mohammad Reza. Teheranul nu era împovărat de greaua strălucire a Isfahanului și dădea iluzia că, neavând un trecut la care să se raporteze, ar putea fi transformat după imaginația oricui. Față de frumusețea austeră a Isfahanului, era asemenea unui vagabond sfidător”. Vagabondul acesta și ravagiile pe care le face în vieților celor care se străduiesc să-și găsească sensul și fericirea între granițele lui se conturează relevant în cele câteva sute de pagini care, structurate în patru părți – „Povești de familie”, „Lecții și învățăminte”, „Tata la închisoare”, „Revolte și revoluții” –, trasează destinul unei femei în căutarea libertății.

Crescută într-un spirit în care se întâlnesc tradiționalismul patriarhal și unele valori ale Occidentului modern, cu un tată cosmopolit și deschis și o mamă tiranică, dar care devine una dintre primele femei care ajung în parlamentul Iranului, copila, adolescenta și apoi femeia matură Azar Nafisi se dezvoltă, potrivit propriei rememorări, între imaginația fără limite din cărți și realitatea limitată din viața de zi cu zi. Între figura permisivă a tatălui și figura maternă constrângătoare, niciodată conciliate, se decupează iranianca rebelă care descoperă devreme literatura și forța ei și se îndrăgostește de poezia neconvenționalei Forugh Farrokhzâd („Mama spunea că ea nu m-a crescut ca să apuc pe urmele unei femei <dintr-astea>. Și notam mai departe în jurnal că, dacă mama s-ar fi comportat mai mult ca o <femeie dintr-astea>, am fi avut și noi cu toții o viață mai bună.”).

Descoperă marea literatură, în ciuda înverșunării cu care mama, „zeița veștilor proaste”, se opune pasiunii pentru cărți, și ajunge pe propriul drum, dar asta în special după divorțul de soțul cu care se căsătorise la optsprezece ani. Odată intrată pe o cale a ei, tânără intelectuală merge în căutarea valorilor în anii în care țara ei intră sub dictatura religioasă și trăiește, în anii 1978-1979, Revoluția Islamică. După ce studiază în Anglia și în Elveția, se întoarce în Iran și este martoră la arestarea, multă vreme de neînțeles, a tatălui său, iar după încheierea studiilor devine profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran și, de asemenea, la Universitatea Allameh Tabatabai, de unde este alungată în 1981 pentru că refuză să poarte vălul tradițional. În „Ultimul dans”, capitolul cu care se încheie lunga ei confesiune, se descifrează „desenul din covor” și autoarea îi dă glas în câteva rânduri sintetice, după care, se pare, nu mai e nimic de spus: „După moartea lor (a părinților – n. red.) am ajuns să-mi dau seama că, în felul lor, amândoi îmi dăduseră un cămin mobil care păstrează amintirile și reprezintă o rezistență nesfârșită împotriva tiraniei omului și a timpului”.

Evident, „Lucruri nespuse” invită la o întoarcere la cartea care a făcut-o celebră pe autoare, „Citind Lolita în Teheran”, și de care s-au bucurat atâția cititori așa cum s-ar bucura de jurnalul unei eliberări, căci asta și este, poveste a unei inițieri, în care virtuțile literaturii strălucesc cu o forță nouă, și cronică a unor vremuri atroce, în care câteva studente și profesoara lor se întâlnesc în spațiul privat pentru a vorbi despre literatură și despre toate lucrurile interzise care le interesează: relațiile între oameni, dragostea, corpul și bucuriile lor, strict interzise de dictatura religioasă. „Lucrăm în întuneric – facem tot ce putem –, dăruim ce avem. Îndoiala e pasiunea noastră, iar pasiunea este îndatorirea noastră. Restul este nebunia artei”, scria Henry James, unul dintre scriitorii discutați acasă la doamna Nafisi, cu ale cărui cuvinte începe unul dintre capitolele acestei cărți atât de importante a anilor 2000. Am putea spune că destinul scriitoarei și ambele sale cărți cuprind mai multe lecții, dar asta ar însemna să-i contrazicem, cumva spiritul liber, căci profesoara nu crede în lecții și joacă adesea, la propriile cursuri, rolul de elevă. Și „Lucruri nespuse”, și „Citind Lolita în Teheran”, reușite remarcabile ale literaturii de graniță, au înscris niște pagini în povestea universală a libertății, a femeii și a pasiunii ca îndatorire, exact cum decreta cândva americanul Henry James.

11
/06
/21

Triumf Amiria și Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) îi invită pe traducătorii profesioniști și amatori la un atelier de traducere queer cu profesoara universitară Ruxandra Vișan și traducătoarea Laura Sandu în cadrul secțiunii de literatură a proiectului.

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?