Numele meu este Radu Popescu. Am absolvit Regie Teatru la UNATC în 2007 şi Masterul de Dramaturgie al aceleiaşi Facultăţi în 2009. Cum n-am avut norocul să mă număr printre puţinii norocoşi care s-au făcut remarcaţi la absolvire, n-am reuşit să intru în „circuit” prin teatrele de stat, iar o a doua şansă nu mi s-a dat niciodată. Aşa că singura cale posibilă a fost teatrul independent, pentru că am vrut cu orice preţ să fac Teatru.
Un articol de Radu Popescu|16 decembrie 2015
O istorie personală despre „Managementul cultural”. Sau despre cum Peter Brook n-ar putea fi Director de Teatru în România
Au urmat câțiva ani îngrozitori, în care mi s-a întâmplat să plâng noaptea pe un colț de pernă din frustrarea că nici unul din eforturile mele nu avea sorți de izbândă. Până în 2010 nu existau aproape nici un fel de posibilități să te exprimi: nu existau fonduri, nu existau decât extrem de puține spații independente în București.
Treptat-treptat, de prin 2010, lucrurile au început să evolueze înspre bine. Au apărut UNTEATRU, Godot, Teatrul de Artă și alte spații. Chiar și noi am reușit să deschidem și să activăm vreun an și jumătate cu Teatrul Apropo, în condițiile sălbatice în care plăteam chirii din buzunar, ne bucuram la 40 de spectatori, iar actorii jucau pe sume total nefericite. Dar făceam ceva. Apoi au început să apară și finanțările. AFCN, ARCUB, UNITER, Ministerul Culturii… Festivalul inventat de mine în 2010 – „Maratonul Teatrului Independent” a devenit un eveniment cunoscut în mișcarea independentă. Apoi au venit și alte proiecte… Uite așa am devenit „manager cultural” – de voie, de nevoie. Am învățat să fac deconturi, devize, să cunosc legea drepturilor de autor, să fac hârtii peste hârtii, să calculez neturi și bruturi și să știu o grămadă de norme de tot felul… În acest fel am ajuns să conduc pentru o perioadă (2014-2015) cel mai mare teatru particular din România – Teatrul Elisabeta. Iar acum sunt în poziția privilegiată în care pot să gândesc strategii pe termen mediu și să mâ gândesc care ar putea fi sursele reale pentru următorul Proiect.
În acest context a apărut concursul pentru postul de Manager al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești. Deoarece cunosc câțiva actori de acolo, cu unii am și lucrat; și pentru că știu că îți doresc un manager bun și dedicat; și pentru că sunt o trupă frumoasă, care a avut realizări de excepție în trecutul nu foarte îndepărtat; pentru că Ploieștiul nu e așa departe și pentru că, mai ales după ultimele evenimente social politice ni s-a spus că „trebuie să vină oameni noi, tineri, cu viziune, care să facă ceva în țara asta”… pentru toate aceste motive am spus că merită să încerc.
Aplicația mea însă avea din start o problemă: deși îndeplineam toate condițiile solicitate de Lege (O.U.G. nr. 189/2008), aveam o problemă cu condițiile suplimentare solicitate de către Autoritate:
– vechime în specialitatea studiilor de minim 2 ani;
– vechime în funcţie de conducere – minim 1 an.
Un Plan de Management nu e ceva ce poți face de pe o zi pe alta, așa că mi-am spus că ar fi bine să aflu dacă am sau nu dreptul să candidez. Am cerut atât părerea unor prieteni avocați specializați în Dreptul Muncii, cât și opinia Departamentului de Resurse Umane de la Primăria Ploiești. Și aici începe odiseea birocratică.
Într-o primă fază mi s-a părut ciudat, împreună cu doamna de la Primărie, că, datorită acestor cerințe suplimentare, oameni precum Silviu Purcărete, Alexandru Dabija sau chiar Peter Brook n-ar putea niciodată să candideze pe acest post deoarece Contractele de Drepturi de Autor nu reprezintă vechime în muncă! Chiar dacă oamenii menționați au „specialitatea studiilor” fiind absolvenți ai unei secții sau alta din domeniul teatral, conform legislației în vigoare în România Contractele de Drepturi de Autor nu acordă vechime în muncă. Deci, din acest punct de vedere, orice actoraș cumințel care a stat angajat la stat douăzeci de ani fără să facă nimic notabil cu viața lui (fără să jignesc pe nimeni) e mai bun pentru acest post decât oameni care și-au făcut o carieră de notorietate în lumea teatrului! Pentru Primăria Ploiești importantă e „cartea de muncă”, deci modul în care „catindatul” cotizează la sistemul de pensii de stat. Din bugetul unei instituții de stat.
Dar stați un pic! Din 2014 există o lege (realizată cu mari eforturi și presiuni tot din partea unor ONG-uri) care echivalează activitatea de voluntariat cu vechimea în muncă. Sau, după părerea cabinetului de avocatură consultat:
„Art. 10 alin. (2) din Legea 78/2014 privind reglementarea activităţii de voluntariat în România prevede după cum urmează: „Activitatea de voluntariat se consideră experienţă profesională şi/sau în specialitate, în funcţie de tipul activităţii, dacă aceasta este realizată în domeniul studiilor absolvite”.
Chiar dacă acest contract a fost încheiat anterior Legii 78/2014, activitatea de voluntariat este recunoscută ca experienţă profesională începând cu anul 2001, de când aceasta a fost reglementată pentru prima dată în România. Pentru atestarea experienţei profesionale se poate solicita eliberarea unui certificat de voluntariat care să ateste competenţele dobândite, acesta urmând să aibă anexat un certificat de activitate.”Cum atât faptic, cât și în scripte am depus în cadrul ONG-ului pe care îl conduc și în cadrul numeroaselor proiecte realizate în timp o activitate de voluntariat intensă, am purces la adunarea actelor necesare, care împreună demonstrează oficial următoarele repere profesionale:
2006 – 2015: Director Executiv al Asociației
2010, 2012-2013: Director al Teatrului Apropo (în perioadele specificate Teatrul a avut sediu propriu și activitate curentă de spectacole)
2010-2015: Fondator și Director Artistic al “Bucharest Fringe” – Maratonul Teatrului Independent
2014-2015: inițiator al Proiectului “AutoRgara Tinerilor”
2014-2015: Director Artistic al Teatrului Elisabeta
2015: inițiator al Balkanik Fringe Festival, program de cooperare în cadrul Programului Europa Creativă 2014-2020 (în curs de implementare)
În paralel, Primăria Ploiești mi-a răspuns tot mai acru și mai ostil, până la a mă acuza, mai pe față, mai voalat, că nu am citit documentația și legislația de concurs! Ori întrebările mele erau specifice și punctuale asupra recunoașterii de către Autoritate a activității de voluntariat ca vechime în muncă! Cum, conform Legii, ei sunt obligați la acest lucru, răspunsul a fost evitat cu trimiteri repetate la (alte) articole de lege și regulamente de concurs.
Așa că, într-un final, mi-am asumat riscul și am aplicat. Am făcut drumuri la Ploiești pe cheltuială proprie. Am pus cap la cap informațiile obținute și am realizat, cu multă muncă, un Plan de Management pe care îl consider valoros, demn de a fi pus în discuție pentru această instituție de spectacole. Doar că n-a fost să fie așa. Am depus dosarul și în termenul legal am primit o recomandată de la Primăria Ploiești:
Prin anunțul public s-a solicitat ca dosarul să conțină copia carnetului de muncă (sublinierea mea) și sau adeverința după data de 01.01.2011 care să ateste vechimea în muncă și în specialitatea studiior necesare ocupării funcției de manager.
Documentele depuse nu atestă vechimea în specialitatea studiilor de minim doi ani, condiție generală obligatorie solicitată de autoritate.”
Asta în condițiile în care am depus la dosar două adeverințe cu privire la activitatea mea de voluntariat și cea din funcția de conducere din cadrul Teatrului Elisabeta. Evident, nu vreau să cred că secretariatul de concurs a “făcut pierdute” aceste documente, ci doar că ele nu au fost suficient de bune pentru ei.
Aș vrea să fiu clar înțeles. Nu țin morțiș să fiu Director, nici la Ploiești, nici în altă parte. Într-un fel mă simt ușurat că acest refuz îmi lasă libertatea de a mă ocupa de proiectele mele independente. Nu îmi doresc altceva decât, ca mulți alți colegi de-ai mei, să pot să lucrez în domeniul pe care îl iubesc în condiții decente, și să încerc să ofer publicului lucruri frumoase.
Totuși. Am gândit și am muncit un Plan de Management ambițios și bun pentru această instituție. Nu mi s-a dat ocazia să fiu ”judecat” pentru asta, din cauza unei birocrații prost înțelese. De aceea voi merge până la capăt în a contesta această decizie.
Această scrisoare publică dorește doar să fie un semnal despre cum funcționează (încă) lucrurile în România. Cine se îmbată cu apă rece că aceia dintre noi vor fi lăsați să facă treabă doar pentru că sunt bine intenționați – se înșală.
