Rulează în cinematografele din ţara noastră filmul artistic „Două lozuri” (regizor Paul Negoescu). Comedie românească, aşadar mai puţin romantică şi vag tragică. Nu se râde deloc rău.
Un articol de Andrei Crăciun|8 octombrie 2016
Două lozuri se revendică de la clasicul lui Nenea Iancu al nostru (de altfel, filmul de cinema chiar s-a filmat la noi, la Ploiești, căci eu de-acolo sunt de loc, ca să vedeți și dumneavoastră unde s-a ajuns în degradarea urbei, iar GP Hotel nu arată deloc precum pe peliculă, e un hotel modern, rafinat, chiar dacă nu central; bine, acum, eu sunt și prieten din copilărie cu patronatul, dar chiar și așa). Aspecte secundare. Să trecem peste.
Acțiunea, deci, se desfășoară într-un oraș nenumit, de provincie, nu îndepărtat de București (se ajunge într-un ceas la Buftea). Un cetățean, Dinel (Dorian Boguță), repară autoturisme și tânjește după nevasta personală, doamna Gina, care făcea Italia. Un alt cetățean, Sile (Dragoș Bucur), pierde consecvent la pariuri și agreează să facă ochi dulci damelor – îi place lui să se dea cocoșel. Și mai e și preferatul meu, Pompiliu (Alexandru Papadopol), intelectual de provincie, care se poartă cu șosete la sandale, elegant, deosebit. El funcționărește, e mai degrabă sceptic și crede în toate conspirațiile mondiale, în toate prostiile, cum se cuvine. El este culmea filmului (la un moment dat, într-o casă de oameni, în timp ce hărțuiește o școlăriță care parcă știe ea ceva, dar ascunde, pune mâna și răsfoiește foarte tacticos monumentalul volum Dacia preistorică).
Dinel pune un bilet de loterie, câștigă (sau doar crede că e așa?), rătăcește biletul, iar cei trei eroi încep o spectaculoasă cursă de recuperare a hârtiei norocoase. Ei se înhamă la o Dacie veche și se aștern la drum.
E comic Două lozuri, e un comic fără pretenții, așadar cinstit. Nu e pentru moftangii, n-o să placă la esteți (deși îndrăgitul tânăr regizor surprinde niște amurguri de toată frumusețea). E un comic mai pentru toți oamenii. Se întâmplă lucruri amuzante, cusute cu ață neagră, desigur, dar tot așa e și prin viață.
Două lozuri mustește și de autoironie, și exact asta îl salvează (se râde binișor și la aspra critică adusă de Pompiliu, intelectualul, filmului românesc cu care a început noul val – în care doi tâmpiți duc o geantă cu droguri dinspre Marea Neagră înspre Capitală, poate îl mai știți; pentru cei născuți mai târziu, filmul Marfa și banii e, de fapt, foarte bun, și tocmai pentru că aspra critică vine dinspre Pompiliu… înțelegeți dumneavoastră).
Toți îi cunoaștem pe Dinel, Sile și Pompiliu. Suntem noi, ai noștri. Îi găsiți în orice bar din țara noastră. Ei vor fi și mai departe acolo. Dar dumneavoastră aveți cu adevărat o șansă: dacă mergeți la cinema, și luați și bilet, aveți șansa să câștigați o Dacie 1300 (veche, dar recondiționată). Mai intrați pe www.doualozuri.ro, căci nu vă pot spune nici eu totul.
În chestiunea Lozurilor, esențialul acesta este: se râde și nu se râde rău. A se vedea.
Dinel pune un bilet de loterie, câștigă (sau doar crede că e așa?), rătăcește biletul, iar cei trei eroi încep o spectaculoasă cursă de recuperare a hârtiei norocoase. Ei se înhamă la o Dacie veche și se aștern la drum.
