Discreția unui mare actor de teatru – Nicolae Bălţăţeanu
https://www.ziarulmetropolis.ro/discretia-unui-mare-actor-de-teatru-nicolae-baltateanu/

Bălţăţeanu, spunea actriţa Maria Filotti, „era un partener ideal, mai ales în sensul de a şti să se adapteze la jocul celuilalt, cu atâta supleţe, încât îi facilita jocul”. În 40 de ani de teatru, a avut noroc şi a jucat toate genurile, mergând din victorie în victorie. S-a născut pe 26 noiembrie 1893, la Drobeta-Turnu Severin.

Un articol de Monica Andrei|26 noiembrie 2015

Poza lui Nicolae Bălţăţeanu (Nicu, aşa cum îi spuneau cei apropiaţi) arată o frumuseţe bărbătească ideală pentru scenă. Plin de distincţie, radiază căldură, inteligenţă, farmec. Chipul său, cu trăsături regulate şi nobile, cu privirea adâncă a ochilor căprui, te duce cu gândul la rolurile de „june prim”.

Vintilă Russu Şirianu şi Nicolae Brezeanu se cunosc la Iaşi, prin 1918, după doi ani apocaliptici, cu tifos şi foamete, în urma războiului. Nicolae Bălăţeanu juca atunci în spectacolul de revistă „Măscăriciul Vălătuc”. Actorul seducător („cu o voce învăluitoare de bariton şi jobenul de chefliu elegant, pus pe-o parte, cânta pe mica scenă de revistă cupletele scrise de către Păstorel Teodoreanu”) semăna cu Leonard, prinţul Operetei şi rege al inimilor femeieşti, notează memorialistul Vintilă Russu Şirianu.

„După spectacol, Păstorel ordonă să-l urmez la Râpa Galbenă unde era un vin auriu de Bucium, sala străbunului local unde ciocniseră pahare de Cotnari Eminescu, Creangă, zumzăie de lume, ca un stup. La masă, trei tacâmuri. Unul pentru Bălţăţeanu. Un băiat cu două însuşiri deosebite: ştie să asculte grozav şi mânuieşte paharul cu respect… După spectacol, pe uşa scundă, se apropie de noi, cu pas domol frumosul tânăr, timid, fiert de oboseală şi căldură. Amfitrionul face prezentările, politicos Bălţăţeanu se aşază între noi. Păstorel îi fabrică un şpriţ clasa întâia care abureşte paharul.

Bălţăţeanu îl dă pe gât cu voluptate. Păstorel îi mai toarnă unul. Pe acesta, însetatul îl degustă încet, îşi şterge fruntea cu batista, oftează. Mă aplec spre el: «îţi place vinul domnule Bălţăţeanu?» Zâmbeşte larg, ridică din sprâncene şi cu o privire plină de înţelesuri bizare: «E necesar. Vinul e necesar.» Pe drumul vieţii şi al amiciţiei noastre mi-a fost dat să înţeleg nuanţele diverse şi subtile pe care le avea: «vinul necesar».

Inima îmi dă mână cu nerăbdare pana, să aştern pe hârtie caldul meu prinos şi admiraţia pentru arta lui Nicu Bălţăţeanu, un om de o mare discreţie şi modestie, de o conştiinciozitate cum n-am mai întâlnit. Modestia lui mergea până la timiditate. Chiar ajuns în vârf, pe muntele profesiei lui, tot sfios a rămas. Niciodată n-a bârfit pe nimeni. Niciodată nu s-a văitat de nimic.

Seriozitatea, nealterata conştiionciozitate în munca lui nu s-au dezminţit nicidoată nici la vârsta dinspre poarta bătrâneţii, care l-a aflat pe câmpul de onoare al scenei şi al catedrei. Aşa a rămas: sobru, discret până la timiditate, simplu, plin de măsură. Nici la repetiţii nici în timpul spectacolului, Bălţăţeanu nu apăsa, nu strivea cu jocul ori comportamentul lui pe cei mici. Instaura un climat colegial. Amambilitatea lui colegială nu era o formă de politeţe, ci o gentileţe a sufletului său bun, a umanităţii lui calde.”

Nu se cade să las teatrul să sufere din pricina mea!…

„Ce oboseală a fost întreaga lui viaţă de actor şi de profesor. În două rânduri vizitându-l în cabină, prieteneşte, l-am aflat jucând cu aproape de 40 de grade febră. Îi sclipeau ochii aprinşi de febră. Îşi muşca buzele, să nu-i clănţănească dinşii de frisoane şi zâmbea cu eterna lui afabilitate. Şi-mi spusese doar atât: «Trebuie să joc, dragă. Nu se cade să las teatrul să sufere din pricina mea!…»

Ca profesor, era animat de aceleaşi devotament. La nevoie, uita de timp, de masă, de casă. Era mereu chinuit de responsabilitate, de dificultăţile aşternute ca nişte sârme ghimpate, în drumul profesional. În faţa unei sticle de vin, îmi spunea într-o iarnă dură: «este mai grea decât a oricărui dascăl responsabilitatea profesorului de la un institut de teatru… În nici un alt sector de învăţământ nu eşti pus în faţa surprizelor, a riscurilor de apreciere, ca la noi. Am avut situaţii care la admitere promiteau mult, ca apoi, să te facă să disperi pentru viitorul rol. Alţii, pe care cu greu îi admisesem, ne puneau probleme, ca apoi, să salte dintr-o dată şi în scurtă vreme să se afirme în teatre ca talente. E teribil, dragă»”.

nicolae-baltateanu-935205lEra un mare fumător. „Cu pleoapele unite, pe care o istovire prematură le făcea să cadă greu peste privire, îţi făcea impresia că nu vede nimic în jurul lui. Dimpotrivă, neaşteptat vedea tot. Curând după începerea anului universitar ştia ce fel ţigări fumează studenţii lui. Iarna repetau acasă la el. La un moment dat, Bălţăţeanu dispărea. Studenţii dădeau năvală la masa rotundă unde se aflau pachetele cu ţigări. Bălţăţeanu aranja pachetele după ce le deschidea, scotea din fiecare câte două, trei. Dacă eşti în casa cuiva şi te serveşti din ţigările gazdei te afli în perfectă regulă. Nu vreau să încarc conştiinţa băieţilor, însă băieţii îşi descărcau conştiinţa tot cu o subtilitate morală. Nu goleau niciodată tot pachetul, lăsau două, trei.

„Cu o lună înainte de prea timpuria lui dispariţie, slăbit de boala care nu-l ierta, îl însoţeam spre casă. Umbla greu, glasul îi era tremurător, îl ţineu la braţ, cu dureroasă emoţie. Aveam impresia că însoţesc carul funebru. În dreptul unui restaurant mă înfăşor în ipocrizia afectuoasă a compasiunii, îmi dreg glasul şi-l întreb dacă luăm un vinişor. Se opreşte, mă priveşte cu delicată, discreţie adâncă şi-mi şopteşte: «nu mai e necesar, dragul meu».”

Nicolae Bălțățeanu a decedat pe 27 februarie 1956, la Bucureşti.

FOTO: cinemagia.ro



14
/03
/17

Aşa îl socoteau englezii pe inginerul Gogu Constantinescu (1881-1965), în ajunul Primului Război Mondial. Pricina era puzderia de aplicaţii, inovaţii şi proiecte cu care genialul inventator venea în lumea tehnică a Marii Britanii.

06
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa scria despre sine, din Mexic, George Bibescu, în 1862, tatălui său. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o adevărată colonie română la Paris, formată din ai noştri, trăitori acolo, burlaci, sau căsătoriţi cu franţuzoaice, diplomaţi, alţii aflaţi în trecere. E o lume activă, cu saloane deschise, patronate de femei, unde se adună elita intelectuală şi mondenă franceză.

03
/03
/17

Pe 4 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la cutremurul care a îndoliat România. Atunci s-a stins din viață genialul nostru actor Toma Caragiu. Soția sa, Elena Caragiu, cu care a fost căsătorit 14 ani, face dezvăluiri, în premieră, pentru cititorii Ziarului Metropolis.

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...