București, un oraș greu încercat
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucuresti-un-oras-greu-incercat/

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

Un articol de Georgeta Filitti|7 Februarie 2017

Până la mijlocul sec. XX, Bucureştiul însemna o reţea de biserici de factură bizantină, cu elemente baroce sau neoclasice, în jurul cărora se aflau mii de case, din care doar câteva construite înainte de 1800. Era vorba de mult eclectism, adică amestec de neoclasic, neogotic, neoromânesc, Bauhaus şi cubism. Reţeaua stradală, croită cu secole în urmă şi modificată lent, configura un peisaj urban ce definea România tradiţională.

Industrializarea, ca formă firească a progresului, a venit cu anume comandamente: unde cazezi mii le de oameni veniţi la muncă din afara oraşului? Cât dezvolţi locuirea pe verticală? Ce restaurezi? Ce sacrifici? Cât păstrezi din fondul vechi ca mărturie a continuităţii, a diversităţii, a tradiţiei şi a modelelor ce te reprezintă pe tine ca român? Cât copiezi de la alţii?
În 1966, concluzia la toate aceste întrebări a fost aceasta: păstrarea centrelor istorice este de două sau chiar de trei ori mai ieftină decât demolarea lor totală şi reconstruirea lor.

În 1973, consultarea a 130 de arhitecţi şi urbanişti a stabilit conturul zonei centrale a oraşului astfel: la nord, bd. N. Titulescu şi Ştefan cel Mare; la est, Mihai Bravu şi Văcăreşti; la vest, Orhideelor, Grozăveşti, Panduri, Tudor Vladimirescu, Viilor; la sud, Şerban vodă, Olteniţei. 83% din cei chestionaţi au convenit ca în acest perimetru să se contruiască masiv; în acelaşi timp, s-a evidenţiat că pe 400 ha (4,3% din suprafaţa capitalei) existau clădiri ridicate între 1848 şi 1910 care puteau fi reabilitate. Tot atunci s-au stabilit 27 zone adiţionale, cu intrânduri masive în zona centrală, beneficiind de încărcătură istorică (urme arheologice din sec. XVI-XIX), şi anume: Mogoşoaia, Străuleşti-Măicăneşti, Băneasa, Giuleşti, Plumbuita, Herăstrău, Tei, Griviţa, Chiajna, Şosea, Colentina, Fundeni, Roşu, Ciurel, Grant, Obor, Mărcuţa, Pantelimon, Cernica, Căldăruşani, Cotroceni, Ghencea, Filaret, Foişor, Dudeşti, Văcăreşti, Leordeni.

Pe temeiul acestei imagini s-a trecut şi la reabilitarea unui număr de 12 clădiri din centrul oraşului.

Seismul din 4 martie 1977 a răsturnat toate estimările arhitecţilor. Îndepărtarea molozului, şubrezirea multor case, manevrarea neatentă a macaralelor (ca în cazul bisericii Enei, pusă la pământ din neghiobie), dar mai ales viziunea îngustă, meschină, pe potriva căsuliilor în care vieţuiseră în tinereţe a „conducătorilor de partid şi de stat” au făcut ca demolarea, prin simpla fluturare haotică a mâinii, să devină practică zilnică la Bucureşti. Se estimează că s-a distrus astfel 90% din patrimoniul tradiţional. Încercările disperate ale specialiştilor de a păstra „individualitatea capitalei, de o feri de uniformizarea şi monotonia fără speranţă a construcţiilor tip” au rămas neputincioase.

Semnatară pe hârtie, dar indiferentă în fapt, a Statutului de la Veneţia (1964) şi a Chartei Europene a Patrimonului Arhitectural (1975), România comunistă a continuat să-şi distrugă frenetic identitatea exprimată în patrimoniul construit.

În 1984 a început spulberarea sistematică a zonei cuprinse între Dâmboviţa, bd. Coşbuc, Calea Rahovei, str. Sabinelor, Izvor şi 13 Septembrie. În anul următor, urgia demolatoare a cuprins părţi din Piaţa Unirii, bd. Mărăşeşti, Calea Dudeşti, str. Mircea Vodă, Calea Călăraşilor. În 1986 a urmat zona Dristor, Th. Speranţa, lt. Bodea, str. Rodiei: apoi Ţepeş Vodă, Agricultori, Dristor, Mihai Bravu, str. Traian, Cal. Călăraşi, Popa Nan. În 1987, din 150 de clădiri aflate în perimetrul Ştirbei Vodă -Berzei -Virgiliu – Plevnei au scăpat patru.

Astăzi bilanţul distrugerilor comuniste având drept pretext „sistematizarea” e prea bine cunoscut. Din nenorocire, revenirea la ceea ce a însemnat arhitectura tradiţională, înfăptuită treptat, armonios, integrată întregului, e peste putinţă. Cei izgoniţi ca nişte câini vagabonzi din casele lor au încercat să uite. Şi poate dacă autorităţile municipale postdecembriste ar fi făcut un efort minim de redresare, de reconstrucţie în loc să lase în continuare să se demoleze abuziv, să se construiască şi mai fără rost – imaginea Bucureştiului ar fi mai armonioasă, în concordanţă cu pretenţiile de metropolă europeanîă. Dar n-a fost să fie!

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123