Educație prin turism: cum vede un ghid propria meserie
https://www.ziarulmetropolis.ro/educatie-prin-turism-cum-vede-un-ghid-propria-meserie/

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieşită din comunism, perspectiva unei călători în America, şi nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

Un articol de Gabriela Ionică|19 iulie 2022

Așa că, timp de câteva luni, am strâns împreună cu prietena mea, Niki, sute de capace de suc, adunate de pe la prieteni sau cunoștințe, care ne întrebau mirați ce facem cu ele. Ne doream atât de mult să câștigăm premiul cel mare încât am ajuns să le culegem și de pe stradă pentru a le trimite apoi zilnic prin poștă. Nu am câștigat atunci, dar ne-am distrat atât de mult plănuind acea excursie încât microbul călătoriilor nu m-a mai părăsit niciodată.

Am început să călătoresc în străinătate prin liceu și de atunci am vizitat mai multe țări. La început m-au fascinat toate locurile noi pe care le vedeam, unele asemănătoare cu ce lăsam acasă, altele complet diferite. Totuși, în curând, mi-am dat seama ca ceea ce mă fascina cu adevărat nu era varietatea arhitecturală a orașelor pe care le vizitam ci diversitatea umană pe care o intuiam în spatele acelor arcade, piațete, bulevarde și clădiri. Acest lucru mi s-a confirmat în momentul în care am început să locuiesc câte o perioadă mai îndelungată în unele din acele locuri și am putut să observ mai bine felul de a fi al oamenilor.

În facultate, de exemplu, am mers cu o bursă Erasmus în Spania și am cunoscut mulți studenți de vârsta mea. Când făceam cunoștință, toți mă pupau pe obraji de parcă am fi fost prieteni vechi, ceea ce pentru mine era cam mult. Dar am învățat repede că ei așa sunt. Câțiva ani mai târziu, predam într-un liceu din Statele Unite (lucrurile au evoluat în așa fel încât prima mea meserie e aceea de profesoară de limbi străine), când într-o zi un elev mi-a spus că e ziua lui de naștere. I-am urat entuziasmată happy birthday și l-am pupat pe obraji. Reacția lui de a se înclina puțin în spate încercând să mă evite, dar mai ales reacția colegilor lui care au emis la unison un murmur de surpriză, mi-au dat de înțeles că depășisem limita lor de confort. Cum e mai bine? Să te pupi cu necunoscuți atunci când faci cunoștință sau să nu te pupi nici măcar cu cineva cunoscut, de ziua lui? Nu e nici mai bine nici mai rău cum face celălalt, e doar diferit și în momentul în care înțelegi asta, devii mai bogat.

Ca profesoară, am simțit dintotdeauna că menirea mea nu e doar aceea de a-i învăța pe elevi o limbă străină ci și aceea de a-i forma ca cetățeni cât mai buni ai acestei lumi. În momentul în care mi-am dat seama cât de important e să cunoști și să-ți însușești feluritele modalități de fi, am început să mă gândesc cum aș putea să insuflu și altora dorința aceasta de a-l cunoaște pe celălalt.

Bineînțeles că nu toată lumea își permite să locuiască perioade îndelungate în locuri diferite, astfel încât să se impregneze de spiritul comunităților respective. Cum să ajungi atunci să cunoști ce gândește celălalt dacă nu trăiești alături de el? Cum ar putea scurtele concedii în care vizităm contra cronometru obiective turistice promovate în ghidurile de călătorii să ne apropie de spiritul oamenilor locului? Eu însămi am vizitat multe astfel de atracții turistice și am rămas cel mult cu niște poze frumoase în albumul de vacanță.

Până într-o zi în care, vizitând cu mama mea un oraș din Grecia, s-a întâmplat să avem ca ghid o femeie deosebită. Felul ei de a îmbina informațiile turistice cu povești reale din viața ei, felul în care ne îndemna să-i spunem și noi cum vedem lucrurile în cultura noastră, înclinația de a face ca totul să pară un joc, uneori chiar propunându-ne scurte jocuri, pentru ca la final să ne testeze cunoștințele acumulate, toate astea m-au fascinat și mi-au dat răspunsul pe care îl căutam. Vizitele ghidate, cu un ghid în carne și oase, care știe cum să prezinte locurile și oamenii, sunt modalitatea prin care oricine poate să ajungă să cunoască o varietate de culturi și moduri de a trăi, astfel încât să devină o persoană mai bogată și mai complexă. Așa am ajuns ca, în paralel cu meseria de profesor, să încep să lucrez în turism, având mereu în minte modelul acelui ghid din Grecia. Mi-am spus că, dacă sunt o persoană jovială, e în regulă să fiu la fel și ca ghid, pentru că în acel moment nu sunt doar vocea care le povestește turiștilor despre Piața Revoluției sau despre Ateneu ci sunt în primul rând un român care se comportă românește, poate singurul pe care unii dintre ei l-au cunoscut până acum.

Pe de altă parte, piața evoluează, turiștii sunt din ce în ce mai obișnuiți cu astfel de ghizi – ceea ce e minunat – și atunci ne găsim pe zi ce trece noi metode de a le oferi o experiența cât mai plăcută și cât mai relevantă. În tururile pe care le fac în prezent, combin vizitarea obiectivelor turistice cu jocuri de tipul treasure hunt și cu lecții scurte de limba română prin metode comunicative, totul presărat, pe cât mă pricep, cu glume și, uneori, cu umor spontan. Dar nu uit niciodată că menirea mea principală este să îi invăț despre noi. Și nu în ultimul rând, să îi ascult și eu pe ei, pentru că, la rândul meu, mai am multe de învățat.

Chiar înainte de pandemie am avut un turist de optzeci de ani care a urcat și a coborât de vreo trei ori scările de la castelul Bran și pe urmă a comandat un pahar de vin la restaurantul din apropiere. Când l-am întrebat îngrijorată dacă se simte bine mi-a spus să nu-mi fac griji, că el are o condiție fizică excelentă. Era profesor universitar, încă preda și își petrecea zilnic cel puțin o oră pregătindu-și cursurile în timp ce mergea sau alerga pe bandă. Exemplul lui mi-a prins excelent în pandemie, și de-atunci îmi predau cursurile online  în picioare, cu laptopul pe pervaz.

În prezent, fac tururi de București pentru că îmi place să le prezint străinilor modul nostru de viață, dar și pentru că, la rândul meu, vreau să învăț în continuare despre istoria și cultura lor. Dacă aș fi din nou fetița de clasa a treia care adună capace ca să plece în călătorie și cineva m-ar întreba din nou de ce-mi doresc asta atât de mult, aș ști acum ce să-i răspund: Vreau să învăț despre alții pentru ca mai apoi să pot să-i învăț și eu despre noi. Cam așa văd eu meseria de ghid.



06
/10
/16

Dopată cu optimism importat din Germania, echipa naţională are parte de o dublă deplasare teribilă în următoarele zile. Să joci în doar patru zile și cu Armenia și cu Kazahstan nu este puțin lucru pentru niște băieți cu „naturelul simțitor” cum sunt ai noștri, capabili să intre în depresie și dacă le atingi epiderma cu o floare.

31
/08
/16

Hull a luptat eroic şi a pierdut eroic cu un gol primit în „Fergie time”, în ultima etapă din Premier League! Îmi pare rău pentru ei dar sper să-l angajeze pe Phelan manager cu normă întreagă. Are stofă şi chiar şi cu resurse limitate poate ţine echipa pe linia de plutire în acest sezon.

30
/08
/16

Ca în vremurile bune, când oamenii erau obișnuiți să plătească atunci când doreau să vadă un film, sâmbătă seara am mers la cinematograf. O carte și un film făcut după ea cu mult înainte să mă nasc au reprezentat combustibilul care m-a pus în mișcare. Nu puteam rata noua ecranizare a romanului „Ben Hur”!

24
/08
/16

Într-o vreme în care cinematografele și mai ales vizionările la „video” propuneau în special filme cu actori care fie rupeau norma la frumusețe sau rupeau adversarii în bătaie, m-am trezit ridicat de pe scaun de un domn, nici înalt, nici frumos – conform standardelor clasice, nici pletos, nici musculos. Revedeam filmul „Operațiunea monstrul” (scenariul: Titus Popovici / regia: Manole Marcus) și o seară de luni stătea să se sfârșească în brațele unei dimineți de marți, iar eu brusc vroiam să fiu Corneliu (Marin Moraru). Să pot explica, fumând fie și un cocean de porumb, cum am ales lingurița și am lansat milimetric în buza stufului de unde am recuperat monstrul într-o încleștare în care îi simțeam forța lui colosală.

23
/08
/16

Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.

15
/08
/16

Alături de Cinesseur şi Dede's, prietenii publicaţiei noastre, Ziarul Metropolis s-a hotărât să facă un experiment. Adică să adopte o echipă (de tigri) - Hull City, "The Tigers" - din cel mai frumos campionat de fotbal al lumii, Premier League, şi să meargă cu ea până în pânzele "galben-negre" ale sezonului 2016-2017. Pentru că, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, cultura şi sportul fac, mai mereu, casă bună.

21
/07
/16

N-am vrut niciodată să intru prin culisele vieţilor de oameni, dar meseria m-a adus şi aici. Am intrat şi prin culisele teatrelor. Artiştii sunt atât de orgolioşi. Stupid de orgolioşi. E în firea lucrurilor. Creatorii sunt, adesea, egoişti şi maniaci şi obsedaţi de ei înşişi. De prea multe ori sunt aşa. E nedrept, dar e adevărat.

06
/07
/16

Marțea sunt trei ceasuri rele! Așa am auzit. Acum m-am convins. Ca orice bărbat care se respectă la mijlocul săptămânii, la ceas tainic de amurg canicular, pregăteam o fleică la gratar și un sos de piper cu fulgi de ardei iute, rețetă proprie. Cum acțiunea părea să treneze am apucat telefonul de o aripă și am început să navighez pe internet.

27
/06
/16

Când am pășit timid către lumea filmului, unul dintre primii actori care m-au cucerit a fost Bud Spencer. Aveam vârsta ideală să fiu fascinat de Piedone. Oferta filmelor care rulau din când în când în sala de sport a școlii din satul meu cuprindea puține titluri, câteva filme cu haiduci, două – trei cu arte marțiale și celebra serie cu Piedone (în Egipt, Hong – Kong, Africa sau unde mai voia el să fie).

06
/06
/16

„Anii, iubirile și paharele de vin nu se numară niciodată”. Așa susțin italienii, am aflat asta dintr-un film de dragoste. Da, mă uit și la așa ceva în nopțile în care plouă cu lună plină. Evident, imediat după ce am aflat asta m-am pus pe numărat.

15
/05
/16

,,Bacalaureat” este un film de cinema despre care se va comenta îndelung, foarte româneşte. 

13
/04
/16

TURISM CULTURAL La Liverpool se poate ajunge în multe feluri. Eu am venit dinspre Londra, cu trenul. E singura cale pe care o cunosc. Despre ea vă scriu.

25
/03
/16

De-a lungul anilor, în momentele de relaxare am organizat, pe imensa arenă a imaginației, numeroase partide de fotbal, unde invitam fotbaliști din echipe și epoci diferite să joace exclusiv pentru mine. Ieșeau partide memorabile, dar trebuie să spun că mai mereu aveam grijă să câștige echipa în care jucau constant Dobay, Baratki, Di Stefano, Eusebio, Ionică Bogdan, Iașin, Dobrin, Cruyff, Kempes, Pușkaș, Socrates, într-un sistem de joc perfect, unu în poartă zece în față.

21
/03
/16

Mă văd aievea aruncându-mă în adâncul internetului, călătorind, cine poate şti cum, prin neştiutele servere ale Domnului, până la prietenul meu virtual T.O. Bobe. Mă văd aievea ieşind din computerul dumnealui personal, luându-l de guler şi plesnindu-l cu două palme - blând, dar ferm, amical, dar răsunător. I-aş spune, dând în el, întocmai aceste cuvinte: de ce nu mai publici, mă nenorocitule, poezie?

16
/03
/16

„În anii '80, în plină dictatură ceaușistă, Umberto Eco a venit la București la lansarea traducerii românești a „Numelui trandafirului”. Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectați atent. Câțiva optzeciști au aflat însă și au încercat, zgomotos, să intre în sală. De teama scandalului (Eco trebuia să apară din clipă-n clipă), la intervenția unui critic important, au fost lăsați și ei la întâlnire. Așa am apucat să-l vedem și să-l auzim pe scriitorul care era pe buzele tuturor în lume”, scrie Mircea Cărtărescu, într-un editorial publicat în numărul din martie al revistei Q Magazine şi intitulat „Un ecou la moartea lui Eco”

15
/02
/16

Avem o istorie împreună – Londra și cu mine. Aici am petrecut primul meu Revelion departe de România, m-am perindat pe străzile sale până la epuizare, la întoarcerea în București am ajuns direct la spital, cu salvarea, a fost foarte frumos. 

13
/02
/16

Actorul şi regizorul Alexandru Nagy este nepotul actorului George Ivaşcu şi al regizoarei Alice Barb. Într-o scrisoare publicată de Ziarul Metropolis, în preajma zilelor de naştere ale celor doi artişti (Alice Barb este născută pe 14 februarie, iar George Ivaşcu pe 15 februarie), Alex Nagy arată cum l-au influenţat aceştia ca oameni apropiaţi, dar şi cum i-au modelat la început de drum cariera.