Educație prin turism: cum vede un ghid propria meserie
https://www.ziarulmetropolis.ro/educatie-prin-turism-cum-vede-un-ghid-propria-meserie/

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieşită din comunism, perspectiva unei călători în America, şi nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

Un articol de Gabriela Ionică|19 iulie 2022

Așa că, timp de câteva luni, am strâns împreună cu prietena mea, Niki, sute de capace de suc, adunate de pe la prieteni sau cunoștințe, care ne întrebau mirați ce facem cu ele. Ne doream atât de mult să câștigăm premiul cel mare încât am ajuns să le culegem și de pe stradă pentru a le trimite apoi zilnic prin poștă. Nu am câștigat atunci, dar ne-am distrat atât de mult plănuind acea excursie încât microbul călătoriilor nu m-a mai părăsit niciodată.

Am început să călătoresc în străinătate prin liceu și de atunci am vizitat mai multe țări. La început m-au fascinat toate locurile noi pe care le vedeam, unele asemănătoare cu ce lăsam acasă, altele complet diferite. Totuși, în curând, mi-am dat seama ca ceea ce mă fascina cu adevărat nu era varietatea arhitecturală a orașelor pe care le vizitam ci diversitatea umană pe care o intuiam în spatele acelor arcade, piațete, bulevarde și clădiri. Acest lucru mi s-a confirmat în momentul în care am început să locuiesc câte o perioadă mai îndelungată în unele din acele locuri și am putut să observ mai bine felul de a fi al oamenilor.

În facultate, de exemplu, am mers cu o bursă Erasmus în Spania și am cunoscut mulți studenți de vârsta mea. Când făceam cunoștință, toți mă pupau pe obraji de parcă am fi fost prieteni vechi, ceea ce pentru mine era cam mult. Dar am învățat repede că ei așa sunt. Câțiva ani mai târziu, predam într-un liceu din Statele Unite (lucrurile au evoluat în așa fel încât prima mea meserie e aceea de profesoară de limbi străine), când într-o zi un elev mi-a spus că e ziua lui de naștere. I-am urat entuziasmată happy birthday și l-am pupat pe obraji. Reacția lui de a se înclina puțin în spate încercând să mă evite, dar mai ales reacția colegilor lui care au emis la unison un murmur de surpriză, mi-au dat de înțeles că depășisem limita lor de confort. Cum e mai bine? Să te pupi cu necunoscuți atunci când faci cunoștință sau să nu te pupi nici măcar cu cineva cunoscut, de ziua lui? Nu e nici mai bine nici mai rău cum face celălalt, e doar diferit și în momentul în care înțelegi asta, devii mai bogat.

Ca profesoară, am simțit dintotdeauna că menirea mea nu e doar aceea de a-i învăța pe elevi o limbă străină ci și aceea de a-i forma ca cetățeni cât mai buni ai acestei lumi. În momentul în care mi-am dat seama cât de important e să cunoști și să-ți însușești feluritele modalități de fi, am început să mă gândesc cum aș putea să insuflu și altora dorința aceasta de a-l cunoaște pe celălalt.

Bineînțeles că nu toată lumea își permite să locuiască perioade îndelungate în locuri diferite, astfel încât să se impregneze de spiritul comunităților respective. Cum să ajungi atunci să cunoști ce gândește celălalt dacă nu trăiești alături de el? Cum ar putea scurtele concedii în care vizităm contra cronometru obiective turistice promovate în ghidurile de călătorii să ne apropie de spiritul oamenilor locului? Eu însămi am vizitat multe astfel de atracții turistice și am rămas cel mult cu niște poze frumoase în albumul de vacanță.

Până într-o zi în care, vizitând cu mama mea un oraș din Grecia, s-a întâmplat să avem ca ghid o femeie deosebită. Felul ei de a îmbina informațiile turistice cu povești reale din viața ei, felul în care ne îndemna să-i spunem și noi cum vedem lucrurile în cultura noastră, înclinația de a face ca totul să pară un joc, uneori chiar propunându-ne scurte jocuri, pentru ca la final să ne testeze cunoștințele acumulate, toate astea m-au fascinat și mi-au dat răspunsul pe care îl căutam. Vizitele ghidate, cu un ghid în carne și oase, care știe cum să prezinte locurile și oamenii, sunt modalitatea prin care oricine poate să ajungă să cunoască o varietate de culturi și moduri de a trăi, astfel încât să devină o persoană mai bogată și mai complexă. Așa am ajuns ca, în paralel cu meseria de profesor, să încep să lucrez în turism, având mereu în minte modelul acelui ghid din Grecia. Mi-am spus că, dacă sunt o persoană jovială, e în regulă să fiu la fel și ca ghid, pentru că în acel moment nu sunt doar vocea care le povestește turiștilor despre Piața Revoluției sau despre Ateneu ci sunt în primul rând un român care se comportă românește, poate singurul pe care unii dintre ei l-au cunoscut până acum.

Pe de altă parte, piața evoluează, turiștii sunt din ce în ce mai obișnuiți cu astfel de ghizi – ceea ce e minunat – și atunci ne găsim pe zi ce trece noi metode de a le oferi o experiența cât mai plăcută și cât mai relevantă. În tururile pe care le fac în prezent, combin vizitarea obiectivelor turistice cu jocuri de tipul treasure hunt și cu lecții scurte de limba română prin metode comunicative, totul presărat, pe cât mă pricep, cu glume și, uneori, cu umor spontan. Dar nu uit niciodată că menirea mea principală este să îi invăț despre noi. Și nu în ultimul rând, să îi ascult și eu pe ei, pentru că, la rândul meu, mai am multe de învățat.

Chiar înainte de pandemie am avut un turist de optzeci de ani care a urcat și a coborât de vreo trei ori scările de la castelul Bran și pe urmă a comandat un pahar de vin la restaurantul din apropiere. Când l-am întrebat îngrijorată dacă se simte bine mi-a spus să nu-mi fac griji, că el are o condiție fizică excelentă. Era profesor universitar, încă preda și își petrecea zilnic cel puțin o oră pregătindu-și cursurile în timp ce mergea sau alerga pe bandă. Exemplul lui mi-a prins excelent în pandemie, și de-atunci îmi predau cursurile online  în picioare, cu laptopul pe pervaz.

În prezent, fac tururi de București pentru că îmi place să le prezint străinilor modul nostru de viață, dar și pentru că, la rândul meu, vreau să învăț în continuare despre istoria și cultura lor. Dacă aș fi din nou fetița de clasa a treia care adună capace ca să plece în călătorie și cineva m-ar întreba din nou de ce-mi doresc asta atât de mult, aș ști acum ce să-i răspund: Vreau să învăț despre alții pentru ca mai apoi să pot să-i învăț și eu despre noi. Cam așa văd eu meseria de ghid.



19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.

23
/09
/20

OPINIE Prea puținele recompense juste acordate la Gala Premiilor Uniunii Cineaștilor din România, ediția 2020, nu pot șterge senzația generală că un astfel de eveniment este mai puțin despre recunoașterea valorii reale, cât mai ales despre a mulțumi pe cât mai mulți, în special dintre cei apropiați de UCIN.

09
/08
/20

"Tot amânam întâlnirea cu Dan Chişu. Recent am reuşit să ne vedem şi mai ales să-i văd ultimul film regizat – ”5 minute”. Ce pot spune despre film? Surpriza a fost neaşteptat de...". Citiţi un text pentru Ziarul Metropolis al scriitorului Vasile Ernu.

09
/06
/20

OPINIE Radu Jude şi Cristi Puiu sunt cei mai incomozi regizori din cinematografia română. Fiecare film şi fiecare interviu stârnesc un val de reacţii. E drept, taberele lor de admiratori şi de detractori sunt diferite, de multe ori chiar inversate. Nu e o întâmplare însă că tot ei sunt şi autorii unor forme radicale şi îndrăzneţe de cinema.