Un nou spectacol de Radu Iacoban (dramaturgul, regizorul), la Bucureşti. “Emancipare”. Se joacă la Teatrul de Comedie, la Sala Nouă.
Un articol de Andrei Crăciun|29 februarie 2016
“Emancipare” are o intrigă bună (patru tineri fug de acasă, înainte de Examenul de Bacalaureat – o escapadă adolescentină în munți, doi băieți, două fete, multiple posibilități, tentant).
“Emancipare” are o distribuție cu nume sonore. Eu l-am văzut cu Letiția Vlădescu, Ioana Anastasia Anton, Liviu Romanescu și Conrad Mericoffer. Despre ei voi vorbi, mai ales.
Având aceste două elemente fundamentale, “Emancipare” are un public potențial numeros. E un spectacol util atât tinerilor, cât și spectatorilor care urmează, indiferent de vârstă, jocul actorilor preferați (din distribuția la “Emancipare”, Ana Ularu, care împarte rolul cu Ioana Anastasia Anton, se bucură cu siguranță de asemenea admiratori fanatici).
“Emancipare” are umor (nu degeaba a câștigat un premiu care îi dă dreptul să se afle pe scena Teatrului de Comedie, chiar dacă la Sala Nouă, care e splendidă, deși incomodă spectatorilor, mai ales a celor cu probleme lombare). Umorul nu erupe de la început, ci, după o logică deja specifică textelor iacobaniene, se lasă puțin așteptat.
“Emancipare” nu are, strict dramaturgic, cel mai închegat și mai coerent text din teatrul românesc de astăzi, nici măcar din opera iacobaniană (despre care am mai scris aici sau aici). Despre “Casa cu pisici”, un spectacol pe care nu l-am înțeles și deci nu mi-a plăcut, am preferat să tac.
„Emancipare” suplinește momentele de incoerență (motivațiile psihologice ale acțiunilor personajelor sunt cel puțin stranii – sau poate că am ieșit eu de prea mult timp din adolescență și nu mai înțeleg cum funcționează creierul și inima la acea vârstă) prin jocul dedicat al actorilor, care se vede că au devenit o echipă. Letiția Vlădescu face – pur și simplu – spectacol. E stridentă și stridența ei face bine în “Emancipare”. Și în Conrad Mericoffer văd semnele unui viitor. Are harul.
“Emancipare” se așază și sub semnul unui mister care nu va fi spulberat, lăsându-ți răgazul să te gândești la el mult după ce ai plecat acasă. Această stare de fapt mă face să cred că Radu Iacoban a ajuns la un sistem propriu de valori bine conturat, pe care încearcă să îl impună. Că este, adică, un artist (chiar dacă dominat de cerebralitate), nu un meșteșugar care deservește, fără discernământ, nevoile publicului. Cred, totodată, că Radu Iacoban gândește teatrul mai apropiat de cinema, compune axat mai degrabă pe vizual decât pe textualitate. Vrea să pleci din teatru, dacă nu frumusețea poveștii, măcar cu frumusețea muzicii care se cântă din vreme în vreme sau cu frumusețea unor inovații regizorale de care, încă tânăr fiind, nu se ferește. N-a devenit manierist, iar asta este vestea bună.
Conrad Mericoffer, Liviu Romanescu, Anghel Damian
Previziunea mea este că “Emancipare” nu va rupe gura târgului, dar își va avea publicul său, care îl va iubi mult și îl va ține minte. Pentru viața unui spectacol de teatru, asta contează, nu?
Profețesc așa: vor merge să vadă acest spectacol atât liceeni cât și oameni de etatea mea, care trăiesc timpul acelei tinereți (timpul marilor speranțe, decizii și deziluzii) doar în retrospectivă, cu o inevitabilă melancolie.
Cred că e limpede că – ani de acum încolo – teatrul românesc se poate baza pe domnul Iacoban (dramaturgul, regizorul) ca pe un om care încearcă să pună în piață o partitură cât mai variată de spectacole de teatru. Ca seriozitate a propunerii, mi se pare că este mai degrabă o excepție, nu o regulă. De aceea, din acest colț virtual de ziar, aprob și susțin. Aș scoate bani din buzunar să văd această “Emancipare”. Ca argument, în actuala situație financiară globală, mi se pare de-ajuns.
