CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migraţiei românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.
Un articol de Ionuţ Mareş|15 octombrie 2019
E firesc, ba chiar dezirabil, ca migraţia românilor în străinătate pentru o viaţă mai bună, un fenomen care înseamnă milioane de persoane, să fie subiect de film, şi în special de documentar.
În ultimii ani au apărut câteva documentare româneşti bune pe această temă, de pildă „Waiting for August” (2014), de Teodora Mihai, sau „Aici… adică acolo” (2012), de Laura Căpățână-Juller.
Aceste filme abordau observaţional subiectul din perspectiva copiilor rămaşi acasă în timp ce părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate. De aici şi încărcătura emoţională de neocolit.
Chiar şi un documentar animat precum „Crulic – Drumul spre dincolo” (2011), de Anca Damian, trata indirect experienţa migraţiei. Însă era vorba de una limitată la un caz special, tragic şi cu conotaţii care depăşeau sfera socială.
Regizorii Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu propun o privire diferită, proaspătă, în documentarul lor „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”.
Pornesc de la date oficiale legate de numărul românilor plecaţi la muncă în străinătate şi se opresc asupra ideii de drum parcurs cu maşina, alegându-l pe cel mai lung, de câteva zeci de ore: România-Spania, pentru un plus de dramatism.
După un prolog în care camera panoramează, dintr-o maşină, străzile dintr-o periferie a Madridului, în timp ce pe coloana sonoră se aud fragmente dintr-o emisiune de la Radio Românul din Spania, urmează o primă parte în care aparatul de filmat se instalează într-unul dintre autocarele cu care românii pornesc din ţară spre Spania.
Regizată de Mihai Mincan, această primă jumătate este lipsită de interviuri sau de vreun comentariu în voice-over – camera redă din diferite poziţii (nu foarte multe, din cauza constrângerilor de spaţiu) câteva momente de pe traseu.
Interesul nu este de a aduce în prim-plan un personaj sau altul şi eventuala sa poveste mişcătoare – în fond, fiecare spectator îşi poate imagina şi singur, cu uşurinţă, motivele pentru care oamenii aleg să plece din ţară.
La un prim nivel, miza pare să fie sugerarea uzurii şi oboselii pe care un astfel de drum foarte lung le implică.
Dar mai există un strat: decupajul favorizează tăcerile, iar în multe secvenţe camera urmăreşte chipuri – oameni simpli, săraci, care îşi pun speranţa că plecatul la muncă în afară le va face viaţa ceva mai bună.
Iar atunci când camera se apropie mai mult de câte un pasager, izolându-l de restul şi urmărindu-l mai insistent, ca în cazul unui cadru cu chipul îngândurat şi istovit al unei femei, scena transmite o emoţie difuză care dă profunzime unui dispozitiv regizoral, altfel, destul de simplu.
Prima parte se încheie într-o cu totul altă notă, în contrast puternic cu ce am văzut până atunci: un montaj cu fragmente din filmuleţe personale, făcute în mare parte cu telefonul, ale unor români din Spania.
Este un amestec pestriţ, iar introducerea sa imediat după drumul la care am asistat până atunci poate părea bizară. Colajul este, cu siguranţă, stimulant cinematografic (unele bucăţi sunt adevărate gaguri sau mici filme comice ori emoţionante), iar ideea din spatele alegerii sale pare să fie aceeaşi dorinţă de a oferi o privire nouă asupra românilor din străinătate – viaţa s-a mutat acolo şi nu înseamnă doar probleme.
Însă este uşor stridentă înşiruirea celor două perspective din care e compusă prima parte, şi asta pentru că drumul sugerează nelinişte şi grijă pentru viitor, în timp ce montajul de filmuleţe din viaţa personală, oricât de spectaculos ar fi, trivializează puțin ceea ce fusese construit cu răbdare până atunci.
Regizată de Claudiu Mitcu, a doua parte este filmată tot pe drum, doar că e vorba de cel de întoarcere. Abordarea este, din nou, una neaşteptată: de această dată suntem mereu alături de doi bărbaţi a căror sarcină este să transporte din Spania în România cu o dubiță specială un sicriu cu un cadavru (pe care nu îl vedem decât la început, când este urcat în spate).
Este o premisă ofertantă, iar discuţiile celor doi, filmaţi cu camere instalate la bord, transformă filmul într-o bună comedie neagră – protagoniştii vorbesc porcos, fac glume, discută frivolităţi, alungă muştele care le dau târcoale şi arată tot mai obosiţi, în timp ce sicriul, la care mai fac referire din când în când, întreţine prin sugestie un fundal dramatic.
Prin structura sa mozaicată, bazată pe un montaj care pune împreună stări foarte diferite, „Emigrant Blues” pare însă nefinisat. E ca și cum cei doi autori au ezitat să-și asume până la capăt una dintre abordări, astfel că cele trei fragmente menționate, realizate în estetici diferite, chiar dacă sunt reușite luate individual, ca scurtmetraje, par mai degrabă schițele a trei documentare care ar fi meritat dezvoltate separat, pentru a li se reduce astfel caracterul ușor anecdotic.
„Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole” a intrat în cinematografe la 11 octombrie.
