Florian Pittiș: „Noi creăm arta care se naște și moare odată cu publicul”
https://www.ziarulmetropolis.ro/florian-pittis-noi-cream-arta-care-se-naste-si-moare-odata-cu-publicul/

INTERVIU Înainte de venirea toamnei, anotimpul în care s-a născut, ne întoarcem în lumea lui Florian Pittiş, cunoscutul actor plecat dintre noi în 2007. Îl redescoperim într-un dialog despre teatru şi forţa lui de a dezvălui adevăruri şi de a crea punţi de legătură, în orice societate.

Un articol de Ziarul Metropolis|29 august 2021

Florian Pittiș, mă tot gândesc la rubrica lansată de revista „Teatrul” – „În prim-plan actorul” și mă întreb dacă nu cumva actorul este înainte de toate un om care dorește cu orice preț să fie în prim-plan.

Desigur, profesia noastră presupune și o bună doză de exhibiționism. De altfel, orice om care încearcă să devină centrul atenției într-un grup – spunând bancuri, făcând farse – ascunde în el un actor. Orice om care încearcă să se diferențieze de semenii săi, fie și prin vestimentație, ascunde în el un actor. Dar nu cred că semnificația titlului este aceasta – ci pur și simplu atestarea evidenței că în această artă, nu a teatrului, ci a spectacolului, noi, actorii, suntem personajele principale. Noi creăm arta care se naște și moare odată cu publicul. Nu regizorii, nu scenografii, noi, actorii.

Afirmația aceasta categorică și exclusivistă poate fi contrazisă. În fond, actorul spune cuvintele simțite și gândite de dramaturg, evoluează conform unei idei elaborate de regizor și se mișcă în cadrul creat de scenograf. Firește că de siguranța, de inspirația sau de geniul cu care își asumă aceste creații străine lui depind tensiunea și intensitatea dialogului cu publicului, dar importanța actorului este subsumată contextului.

Au existat momente în istoria teatrului când actorul își elabora singur textul, ideile regizorale și cadrul scenografic. Dar niciodată acestea nu au existat fără actor. Eu nu-mi însușesc idei străine. În recitalurile mele de poezie aleg versuri simțite și gândite de alții, pentru că ele exprimă foarte bine gândurile și trăirile mele. Le exprimă mai bine decât aș putea eu s-o fac și nu mi-e rușine să recunosc acest lucru. Dar visez la momentul când actorul se va putea exprima integral pe scenă, suplinindu-i prin gândirea și arta sa pe ceilalți. Probabil că peste două sute de ani, când sigur ne vom întâlni din nou, vom discuta despre acest tip de actor, neorenascentist, care nu va mai fi doar eroul din linia întâi, ci și propriul său stat major.

Și, în așteptarea acestui moment, iei lupta pe cont propriu, cu spectacole în care apari singur în fața publicului.

Shakespeare spunea că teatrul trebuie să pună o oglindă în fața vieții. După părerea mea, acum teatrul „oglindește” viața care a fost, nu pe cea care este. Ca fenomen, el a rămas mult în urmă față de schimbările intervenite în viață, în experiența socială, în gândirea oamenilor care trăiesc după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Și crezi că spectacolele cu „Poezia muzicii tinere” au redus acest decalaj?

Da, sau în orice caz au încercat. Au încercat să câștige pentru scenă, pentru frumos, un public fără de care teatrul nu poate exista: tineretul. Muzica pop, muzica de largă popularitate nu reprezintă doar un fenomen artistic, ci și un fenomen social. Fenomen care ar trebui studiat cu multă atenție de toți oamenii care vor să trăiască într-adevăr astăzi. Bineînțeles că toți oamenii pot fi lăsați să asculte singuri tot ce doresc și apoi, pe măsura dobândirii unei experiențe, să opereze singuri selecția. Dar în momentul de față această muzică e foarte productivă și se simte nevoia unui îndreptar de audiție. Așa am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, atât de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment, făcut să-ți intre pe o ureche și să-ți iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze. Dacă s-ar examina încasările de la Sala Grădina Icoanei în perioada când s-a jucat acest spectacol, s-ar putea observa o creștere și la celelalte montări. Mulți dintre tinerii care veneau la „Poezia muzicii tinere” n-ar fi veniti niciodată într-o sală de teatru în absența acestui tip de „intermediar” de spectacol. Se îndrăgosteau ba de un actor, ba de o actriță, ba de o idee și voiau să vadă aceste idei și acești oameni în dezvoltare. Au existat și întreceri de tipul „Eu l-am văzut pe Marcel Iureș în toate piesele. Tu în câte?”

Pentru actorul Florian Pittiș acest spectacol a însemnat un imens spor de simpatie și de popularitate.

Extrem de greu de purtat. Când publicul începe să te iubească, responsabilitatea este imensă. Știi că nu-l mai poți minți pentru nimic în lume, nu poți veni la spectacol să te odihnești, trebuie să exiști la cel mai înalt nivel, la cea mai înaltă tensiune. Am fost și sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant.

Ne întoarcem la punctul inițial al convorbirii. Care poate fi adevărul actorului, când existența lui scenică se subordonează dramaturgului, regizorului, scenografului și nu numai?

Adevărată este trăirea mea față de fenomenele prezente în scenă, adâncimea gândirii mele, puterea trăirii datelor puse în discuție de un spectacol de teatru care își propune să înnobileze scena vieții.

De câți ani faci teatru?

Inconștient, de la 4 ani. Conștient, din 1961, când am terminat liceul și am căzut la examenul de admitere de la Institut. Am devenit electrician la Teatrul Bulandra. Stăteam de dimineața până noaptea în teatru, asistam la repetițiile conduse de Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, îi vedeam muncind pe marii actori ai acestei scene. Atunci am învățat tot ceea ce știu astăzi și atunci m-am molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: să-ți trăiești orele, zilele și nopțile în funcție de clipele în care ești pe scenă.

Au trecut 25 de ani de atunci. Ești mulțumit de ceea ce ai făcut?

Nu știu, n-am avut timp să mă gândesc până acum. Poate mai târziu, când o să ies la pensie. Eu vreau să trăiesc ziua de astăzi. Nu vreau să trag linie astăzi ca să adun ziua de ieri. Să retrăiesc ziua de ieri. Nu. Și ziua de azi când o mai trăiesc? Poimâine? Când? Eu vreau să trăiesc astăzi atât de plin, încât să-mi cadă o cărămidă în cap să pot pune capăt liniștit vieții în orice clipă.

Până la cărămida fatală mai e întâlnirea cu publicul de diseară și poate cu cel din alte câteva seri. Publicul e de fiecare dată altul, doar voi sunteți mereu la fel?

Și noi suntem altfel în fiecare seară. Și noi suntem influențați de câte un fenomen natural, implicați în câte o o idee culturală, interesați de un eveniment social sau captivați de câte o întrecere sportivă. Spectacolul nu e niciodată același și nu se creează întotdeauna aceleași punți de comunicare. (…)

Importanța noastră, a actorilor, în cetate este și estetică, dar mai ales socială. Noi suntem cetățeni de seamă ai cetății, pentru că prin noi capătă viață problemele vieții de astăzi.

Armonia vieții în cetate se poate dobândi doar când fiecare cetățean se simte cel mai important, fără să-l stânjenească faptul că și vecinul sau soția lui cred același lucru despre sine. Ca în teatru. Unde nu toți pot juca Hamlet. Trebuie să fie cineva și Laerte. Nu?

Dar Laerte nu este altceva decât Hamlet. Eu îl voi juca pe Laerte ca pe un alt Hamlet. Dar despre asta, poate altă dată, când rolul se va contura mai precis. Deocamdată mă preocupă intens profesia lui: el este cel mai bun războinic al statului. Asta este impresia pe care eu trebuie s-o creez în primul rând pe scenă: Laerte se simte invulnerabil. Era la ora aceea singurul om care se putea plimba liniștit pe stradă fără teamă că, dacă va fi atacat, își va pierde viața. Era antrenat să pareze chiar cuțitul care lovește pe la spate. Era un posibil comandant de oaste. Deci mă interesează acum scrima, tehnica ei, istoria ei. Mai târziu, deși și acum sunt colți prin inimă și prin creier, vor veni problemele psihologice.

Și ce mai rămâne din viața unui om care ieri a fost un tânăr care nu mai putea să se căsătorească, neavând unde locui, iar mâine va fi un posibil comandant de oaste în trecutul regat al Danemarcei?

Eu sunt acela care mă confrunt cu toate aceste ipostaze ale vieții pe pământ. Eu personal, eu, Florian Pittiș. Eu am șansa dementă, care mă deosebește de mulți contemporani ai mei de pe planetă, de a duce în fiecare seară o altă existență. Sunt rege și portărel, sunt tânărul care nu a făcut nimic, sunt proaspătul absolvent de liceu, iar alteori sunt numai spirit: Ariel. N-aveți decât să mă invidiați, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viața de la capăt. Și în permanență sunt eu; ceea ce vedeți pe scenă sunt gândurile mele care îmbracă forma unui rege sau a unui portărel sau a unui tânăr care n-a făcut nimic sau a unui absolvent de liceu – etern candidat la bacalaureatul vieții.

Acest interviu a fost realizat de Magdalena Boiangiu și publicat sub același titlul „Șansa de a o lua mereu de la capăt” în numărul 7-8 din iulie-august 1984 al revistei „Teatrul”. Reluarea lui este posibilă cu ajutorul www.cimec.ro, deținătorul arhivei digitale a revistei „Teatrul”.

19
/08
/22

Ai Weiwei, unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XXI, rememorează istoria vieții sale și a tatălui său în volumul autobiografic „1000 de ani de bucurii și dureri” (Editura Trei, 2022), oferind în același timp o captivantă incursiune în istoria recentă a Chinei.

09
/02
/22

Pe 10 februarie, actorul Victor Rebengiuc împlinește 89 de ani. În rândurile care urmează, vă propunem o scurtă incursiune în biografia artistului care de-a lungul timpului a știut să se arate atât de generos pe scenă și atât de discret în afara ei. Din 2011, numele său se regăsește și pe Aleea Celebrităților din București, proiect inițiat de Teatrul Metropolis pentru a celebra valoarea artistică.

28
/01
/22

Născută pe 13 aprilie 1938, la Brăila, Cătălina Buzoianu s-a impus în teatrul românesc într-o manieră unică, dificil de surprins în câteva cuvinte. A montat peste 100 de spectacole în țară și peste hotare, inclusiv pe scena Teatrului Metropolis, a îndrumat generații de studenți, a fost admirată de colegii de breaslă și iubită de public.