În acest ianuarie 2023 a venit brusc clipa absurdă a stingerii unui erudit cum rar mai întâlneşti, scriitorul şi criticul de teatru George Banu.
Un articol de Dana Ionescu|24 ianuarie 2023
Absurdă, pentru că el, datorită energiei lui, datorită vervei lui, datorită curiozității lui, datorită ironiei lui vii, datorită dorinței lui de a fi în lume, este ultimul om despre care ți-ai fi putut închipui că o să aparțină trecutului. Deși obsedat de dispariție, de disoluție, de distrugerea livezii de vișini din piesa lui Cehov, despre care a elaborat prelegeri strălucite și a scris mai multe cărți, deși înspăimântat de neant și de liniștea eternității, George Banu era mult prea ocupat pentru a se lăsa cu adevărat prins în mrejele ei. Avea întotdeauna ceva de citit, ceva de văzut, ceva de scris, ceva de discutat. Sub semnul neverosimilului, moartea lui, survenită după anii grei de pandemie care au suspendat dialoguri și drumuri, ne obligă crud să punem în pagină cuvinte neputincioase, firave, incomplete, care nu pot trasa convingător portretul acestui creator deschis, eteroclit, prolific.
E mai mult decât greu să surprinzi într-o efemeră rememorare unicitatea unui scriitor care avea o extraordinară capacitate de a admira – rara avis la omul contemporan. Admirația față de nenumărați creatori de teatru, pictori, sculptori, scriitori, de azi sau de ieri, era însoțită, așa cum o atestă nenumăratele lui scrieri, de dorința de a comenta astfel încât să pună în lumină dintr-o perspectivă inedită un spectacol, un text, un crez artistic, un Isus sculptat, un tablou. Și, așa cum îi stă bine unui eseist redutabil care îi admira pe Roland Barthes și pe Jun’ichirō Tanizaki, George Banu și-a ales ca teritoriu predilect intervalul – lʼentre deux -, zona de intersecție, spațiul de întâlnire și de dialog. Așa cum a preferat întotdeauna, subliniind de multe ori, dezordinea autentică în locul ordinii impuse de un criteriu, fragmentul în detrimentul întregului, memoria în locul arhivei. Pentru el, a scrie a însemnat întotdeauna a fi liber – de constrângerea oricărei formule. Ca atare, spațiu al libertății absolute, literatura lui s-a situat permanent între genuri – între critică de teatru și istorie a teatrului, între memorialistică și publicistică. Ampla lui eseistică, parcurgând mai multe etape, cucerind prin eleganța lui, prin suplețea lui, fără îndoială remarcate de toți cei ce au citit măcar câteva volume din cele câteva zeci pe care le-a publicat, a rămas în acest teritoriu al libertății, pradă dorinței de a lăsa o urmă.
Îndrăgostit de cultura japoneză, despre care a scris reușitul studiu intitulat „Japonia, imperiul teatrului”, George Banu a rămas îndrăgostit de forța și de finețea urmei, crezând cu tărie în necesitatea și justețea ei. „Călătorul care scrie lasă o urmă, adesea fragmentară, punctuală, urmă făcută din note și crochiuri care înregistrează fibrilația emoției, fără a dori neapărat să o constituie în document de arhivă sau în text programatic”, observa el în eseul cu care se încheie remarcabilul volum „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu”, coordonat de Catherine Naugrette și publicat în 2013 de Editura Nemira, în colaborare cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.
Alegându-și un spațiu adecvat firii, caracterului și profesiunii atât de greu de definit, George Banu și-a ales un loc vast între singurătate și existență în comunitate, în noaptea ficțiunii și ziua realității, între subiectivitatea creatorului, căci criticul care nu poate refuza identificarea cu obiectul este un creator, și obiectivitatea așteptată de la profesionistul care cade în capcana de a-și crede profesia o știință. Între sala de teatru și biroul singuratic s-a configurat o identitate cuprinzătoare, liberă, care nu crede în rețete și nu e niciodată neîndurătoare, după cum o explică în „Monologurile neîmplinirii” (Polirom, 2014): „Dacă am rămas în sfera teatrului, e, cred, și din dorința de a exista printre ceilalți, de a mă afla în preajma lor, în fața lor. Și, dacă nu m-am consacrat cu adevărat literaturii, e tot din pricină că nu mă acomodez deloc cu izolarea, cu însingurarea, cu retragerea din lume pentru o lungă perioadă de timp. Mă atrage, dimpotrivă, faptul de a mă regăsi printre oameni, dar nu la dineuri mondene, ci la teatru, la jumătatea drumului dintre real și ficțiune, în acest entre-deux care îmi permite, ca spectator, să mă îndepărtez câteva ceasuri de viața cotidiană pentru a reveni la ea, după ce m-am asociat altor spectatori cu care am alcătuit împreună ceea ce se numește un public. Iar apoi, când mă întorc acasă, mă bucur să mă refugiez ca să scriu nu teatru, ci despre teatru, acest substitut al vieții la care mi-a fost interzis să am acces ca actor (…).”
Astfel se vede George Banu pe sine. Explicându-se prin negație – nici actor, nici scriitor, nici profesor –, se situează la întâlnirea dintre aceste trei ipostaze, dintre care prima a rămas o latență. Furtunile au trecut, iar regretele nu apar – indiciu benefic, inconfundabil, necesar ca aerul, indiciu clar că misiunea este îndeplinită. Care misiune? Pentru a răspunde la întrebare, trebuie să descoperim urmele presărate de autor în cărțile lui – de la cele mai veche la cele mai recente, de la studii importante despre A.P. Cehov, Jerzy Grotowski, Peter Brook sau Giorgio Strehler la volume de eseistică având o pregnantă componentă interdisciplinară, cum sunt „Spatele omului: pictură și teatru” (Nemira, 2008), „Cortina sau fisura lumii” (Humanitas, 2012) și „Nocturne” (Nemira, 2013), lucrări colective de referință pe care le-a coordonat, printre care „Repetițiile și teatrul reînnoit. Secolul regiei”, sau scrieri între granițe cu ecouri, precum mai vechile „Odihna”, „Noaptea” „Uitarea” (Trilogia Îndepărtării, Cartea Românească, 2010), și cele trei volume din mai recenta serie Parisul personal. („Autobiografie urbană” – Nemira, 2013; „Casa cu daruri” – Nemira, 2015; „Familia din Rivoli 18” – Nemira, 2016).
Asumându-și cu plăcere ipostaza de călător care, scriind, lasă o urmă, George Banu lasă în urmă o bibliotecă întreagă. Și, pentru el, biblioteca era unul dintre paradisuri, refugiul ultimilor ani când, tot timpul cu gândul la simbolistica cercului care se închide, la sensul călătoriei care se revelează odată cu reîntoarcerea, biblioteca, în diferite sensuri ale ei, reîncepe să seducă în forță. „Cum să supraviețuim fără ceea ce am iubit?”, iată întrebarea retorică pe care (și)-o punea autorul într-un interviu realizat în 2018, explicând: „Acum câțiva ani, cum spuneți, m-am gândit la «uitare» și la «odihnă» ca posibile terapii existențiale, acum însă încerc să le rezist, căci, în acest ultim ciclu de viață, ele implică o retragere nu deliberată, ca odinioară, ci biografic determinată. Nu o alegere de viață, ci un destin impus de vârstă… Seneca spunea că, ajuns la capăt, nu trebuie să renunți la tot, ci să-ți modifici pasiunile, să le deplasezi spre alți centri de interes. De aceea m-am refugiat în «biografia urbană» a Parisului personal sau în conviețuirea privată cu marionete și statui din strada Rivoli 16”.
Vestea trecerii dincolo a călătorului neobosit, a eruditului care refuză turnul de fildeș pentru spectacolul lumii, își va păstra, probabil, multă vreme aura de neverosimil. Pentru mulți oameni de cultură și de teatru, din diverse generații, absența lui George Banu, înainte de toate om al dialogului și scriitor recompensat cu distincțiile cele mai importante, printre care Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța, câștigat de trei ori, este ceva greu de conceput. Cărțile lui, prezente în diverse forme în atâtea librării din lume, în nenumărate bibliografii de specialitate, în atâtea biblioteci universitare, îi asigură salvarea și prezența. Oricine le va parcurge, după ce-i va citi numele pe copertă, va descoperi o lume, o perspectivă, o cale spre ceva. În cazul lui, e sigur că pasiunea devoratoare devenită profesie și exercitată la superlativ a găsit calea corectă. Ars longa, vita brevis.
