S-au împlinit, anul acesta, 100 de ani de la moartea lui George Coşbuc (născut într-o zi de 20 septembrie), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi români, prilej pentru un nou episod al seriei „Curiozităţi (esenţiale)”
Un articol de Petre Ivan|9 mai 2018
George Coșbuc a fost al optulea copil dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc.
În familia lui George Coşbuc au fost 14 generaţii de preoţi. Chiar şi în prezent această „tradiţie” este dusă mai departe, regăsind preoţi care se trag din familia lui Coşbuc în comuna Leşu de exemplu.
A scris nu mai puțin de 160 de poezii pe când era în clasa a IV-A
Slavici a refuzat să publice o poezie de-a lui Coşbuc în „Tribuna” pentru că o considera prea pesimistă. George Coşbuc a trimis „Balada Infernală”, pe când era în clasa a VIII-a.
Era aproape obsedat de Divina Comedie a lui Dante Aligheri. Lucrase ani de zile la traducerea operei. Traducerea lui Coşbuc este considerată şi una dintre cele mai bune. Obsesia poetului mergea atât de departe, încât acesta făcuse propriul plan al infernului inspirat din Dante.
A tradus opere din sanscrită, latină, germană, italiană şi engleză.
Despre debutul său literar George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie 
pedagogică din Ardeal. N-o mai şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.”
În Sibiu, scrie pentru ziarul Tribuna. Ioan Slavici fiind colaborator, afirmă cu entuziasm: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete.”
În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la Bucureşti pe George Coşbuc: ” Sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare.”
Dorul de casă a lui George Coşbuc aproape îl îmbolnăvea. Atunci când i se făcea dor de casă nimic nu-l putea reţine. Pleca spre munţi, la Hordoul său.
În 1895 se căsătoreşte cu Elena, sora unui editor. În acelaşi an se naşte unicul său fiu, Alexandru. Acesta va muri la vârsta de 20 de ani, într-un accident de automobil.
După moartea unicului fiu, Alexandru, soţia poetului nu lăsa pe nimeni să modifice absolut nimic din camera acestuia. Nici măcar ultima carte din care citise înainte să moară nu putea fi închisă, rămânând deschisă la ultima pagină lecturată de Alexandru.
Pe 9 mai 1918 poetul se stinge din viață, la Bucureşti.
La scurt timp Liviu Rebreanu nota întru-un articol: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. […] A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Foto: George Coșbuc – wikipedia
