George Vraca. Viaţa actorului „frumos ca un zeu“
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-vraca-viata-actorului-frumos-ca-un-zeu/

MEMORIA CULTURALĂ Pe 17 aprilie 2014 se împlinesc 50 de ani de la dispariţia lui George Vraca (1896-1964). Copilul care fugea de acasă şi care era educat de nuieluşa învăţătorului îşi schimbă destinul de student la Agronomie şi devine unul dintre cei mai mari actori din România.

Un articol de Monica Andrei|17 aprilie 2014

La premiera spectacolului cu piesa „Faust“, de la Teatrul Naţional, în 1925, care a avut un succes imens, George Vraca primeşte la cabină vizita părinţilor săi, emoţionaţi. Mama sa, Maria Vraca, îi face următoarea mărturisire: „Ştii, în ajun de a te naşte, am vorbit cu tatăl tău îndelung despre Faust, despre acest Faust pe care ţineam să-l văd pe scenă. Am aşteptat cam mult, dar am fost răsplătită din plin, căci până la urmă pe tine te-am aşteptat!“

Copilăria i-a fost o serie lungă de încercări neizbutite de acomodare cu lumea. Pleca des de acasă şi, până la zece ani, ştia toate cărările şi catacombele Bucureştiului.

„Primul meu dascăl avea un unic argument: nuiaua lungă şi roşie de 5 mm diametru. Am cunoscut-o atât de intim, încât şi azi aş recunoaşte-o… Tata? Îi semăn mult. Poate de aceea mi-a iertat toate năzbâtiile mele de copil, cum m-a iertat când m-am înapoiat acasă o dată cu ivirea zorilor“, se confesa actorul într-un interviu pentru Revista „Rampa”, din 1929.

„Începuturile mele artistice sunt destul de curioase, la prima vedere. Ca student la Agronomie, trăiam într-o atmosferă familială şi nu exista nimic care să mă îndrituiască să gândesc vreodată că aş putea fi un fiu de artist dramatic. În şcoală nu fusesem ales nici corist, nici să spun poezii. În familie aveam medici, matematicieni, dascăli… Şi, totuşi, în războiul din 1916, când am întrerupt studiile şi am plecat pe front, s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat drumul.

Rănit într-o luptă, am fost internat într-un spital din Iaşi. Într-o zi, spre a ne alina suferinţele, au intrat pe uşa salonului de spital trei oameni. Unul era Constantin Nottara, al doilea – George Enescu, a treia persoană – Maria Ventura. I-am ascultat. Până atunci nu avusesem nici o consonanţă cu lucrurile de artă, dar am simţit că se trezeşte undeva în mine acea bucurie a descoperirii unui nou conţinut frumos de viaţă. Am început chiar acolo, în patul de spital, să cer cărţi, să citesc versuri. Uneori cu glas tare. Nu ştiu dacă mă auzeau, dar îmi plăcea.” (Revista „Teatru”, februarie 1958)

„Nu te-ai gândit niciodată la teatru, adică să te faci actor?”, l-a întrebat Maria Ventura. „…Actor? O, nu!” (Dinu Bondi şi Valeria Vraca, „ George Vraca” Editura Meridiane)

Freamătul din culise, de dinaintea spectacolului, decorurile şi manevrele maşiniştilor au început să-l intereseze în momentul când a făcut o vizită la cabina actorilor de la Teatrul Naţional, invitat de nişte prieteni actori pe care-i cunoscuse pe front, la Iaşi. Atunci şi-a amintit de ce-i spusese Maria Ventura. A învăţat nişte poezii, s-a înscris la Conservator şi a fost admis primul.

george vraca

George Vraca: „Drumul cel mai scurt către tine însuţi duce în jurul lumii”

Era licenţiat în Agronomie când a absolvit Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică la clasa Soreanu, în 1921. Find încununat cu premiul întâi, devine angajatul Teatrului Naţional.

Ca debutant, joacă alături de actori mari: Aura Buzescu, Romald Bulfinsky şi Maria Filotti. Despre primul său rol vorbește Maria Filotti, în cartea sa de amintiri („Am ales teatrul”): „…în 1922 am jucat pe Circe în «Glauco» alături de un debutant strălucit, George Vraca, a cărui biruinţă de atunci constituia o afirmare definitivă.”

Şi, de atunci, George Vraca a urcat mereu fără să coboare, n-a căutat şi nici n-a aşteptat roluri pentru că au venit. Uriaşul succes a confirmat un mare actor de dramă şi tragedie.

Cronicarii vremii îl remarcă pe prima scenă a ţării şi consemnează în publicațiile vremii: „Interpretând pe Glauco, domnul George Vraca a dezvăluit temperament puternic, o voce timbrată, cu talent deosebit.” (Revista “Rampa”, 1929)

„Într-una din seri am asistat la spectacolul «Prometeu». George Vraca poseda un glas cu un timbru unic, avea dicţie perfectă şi era frumos ca un zeu. O şuviţă de păr negru corb atârna pe frunte, în timp ce, răstignit cu lanţuri grele de stâncă îşi striga revolta faţă de Zeus nemilostiv.” Aşa îl descrie Elena Zamora în volumul „Am slujit cântecul”.

La cinci ani de la debut, în 1927, este numit societar clasa a III-a la Teatrul Naţional alături de marile glorii ale teatrului românesc: G. Calboreanu, Sonia Cluceru, Nicolae Bălţăţeanu, Aura Buzescu.

Neprevăzutul are un cuvânt de spus întotdeauna. Deşi primeşte în 1929 din partea Teatrului Naţional un Premiu de creaţie, își dă demisia. Va juca o vreme la Teatrului “Maria Ventura”- teatrul înfiinţat de marea actriţă care l-a îndrumat spre meseria de actor.

„De la Maria Ventura aveam să mai învăţ ceva: comuniunea cu publicul, dar şi o putere de concentrare atât de mare, încât să poţi ignora la un moment dat întreaga sală pentru a trăi cu eroii tăi, în ficţiunea creată de autor, ca în unica realitate existentă, ca în singura viaţă adevărată.”

Teatrul, bombardat de americani

Anii trec. Întrebat de un gazetar cum va interpreta Hamlet, Vraca îi răspunde: „E dificil să mă pronunţ. Voi avea de luptat cu amintirile rămase pe urma lui Nottara, Demetriade, Bulandra”. (Revista „Rampa”, 1936)

După premieră, un cronicar scria: „A studiat bine psihologia caracteristică a personajului shakespearian; a luat în seamă şi alte interpretări din trecut, reţinând în joc, şi în debit, ceea ce i-a convenit mai bine şi a căutat să scoată în relief drama interioară sufletească, de ordin uman, intelectual, moral…” (Universul, oct.1941)

Era în plin Război Mondial. Împlinea 45 de ani şi sărbătorea 25 de ani de carieră actoricească: „Deşi joc de un sfert de veac, e departe de mine gândul că am învăţat tot; mă apropii de orice nouă piesă pe care o voi interpreta, cu aceeaşi teamă ca acum 25 de ani, şi fără să mă silesc să fiu altul cu fiecare rol.”

În aprilie 1944 teatrul iubit, unde a debutat şi a devenit consacrat, va fi bombardat şi distrus de către americani, în aprilie; pe 12 decembrie se încarcă 41 de vagoane cu bunurile și recuzita teatrului, cu destinație spre Rusia. Bunurile au fost confiscate în contul despăgubirilor de război.

Neavând patrimoniu, reconstrucția teatrului ar fi costat foarte mult, așa că se decide demolarea lui, în 1945. Trupa teatrului joacă prin teatrele bucureştene şi în provincie. (Revista Secolul XIX, Cezara Mucenic, “Un veac de arhitectură civilă”)

George Vraca, despre teatru şi despre viaţă

● „N-am voit pentru mine decât o scenă pe care să mă pot manifesta; n-am urmărit alte bogăţii decât acelea pe care le poate da visul pe care-l vezi realizându-se…”

● „La teatru se învaţă bunul gust, conversaţia frumoasă, raporturile dintre oameni, costumul, găteala, ţinuta şi mişcarea. Atât ar fi de ajuns. Şcoala teatrului e mult mai vastă…”

● “Etapa cea mai importantă nu-i debutul meu artistic, nici premiera Hamlet, nici evenimentul împlinirii al o sutălea rol sau al două sutălea… Etapa importantă în biografia mea este una singură: ziua când mi-am dat seama şi totodată am simţit marea bucurie că munca mea nu mai reprezintă o ambiţie personală, fie ea cât de nobilă, ci că această muncă e dăruită oamenilor, şi anume acelor oameni care nu mai fuseseră niciodată la teatru.”

● „Odată cu interpretarea lui Faust, lungul monolog al îndoielilor care a însemnat prima confruntare cu publicul mi-a dat sentimentul unei prezenţe străine, masive, puternice care mă supune unei aspre judecăţi. Mi-a părut atunci că numai de comuniunea care se stabileşte între mine şi sală, de intensitatea cu care spectatorii respiră o dată cu mine, depinde reuşita mea.”

● „Marile transformări în artă corespund marilor transformări sociale şi politice.”

● „Rareori regizorul ştie sau poate să urce la febra creatoare a actorului.”

● „Educaţia în artă şi prin artă dă mai mult ca oricând întreaga frumuseţe a adevărului; în acelaşi timp ascute şi mintea.”

● „Poţi juca un Oedip, sau un Hamlet, sau un Faust, într-o vreme când fiinţa ta nu vibrează la o înaltă temperatură de dăruire pentru un ideal şi nu înregistrezi o biruinţă. Dar, în condiţiile dăruirii integrale faţă de un ideal înaintat, fie că joci roluri mari sau interpretezi figuri episodice cu mesaje limitate, nu poţi să nu înregistrezi un real succes.”

Ultimul rol pe scenă, ultima replică în viaţă

În1961, George Vraca devine directorul Teatrului “C.I. Nottara”. „Eşti singurul nostru actor care îl poate juca pe acest tridimensionat… Interpretul lui Richard trebuie să aibă glasul tău, privirea ta caldă şi învăluitoare, forţa ta de persuasiune. Fără aceste calităţi Richard nu trece rampa”, îi va spune regizorul Ion Şahighian, când îl va distribui în spectacolul cu piesa “Richard al III-lea”.

Cu un an înainte, în timpul repetiţiilor pentru rol, i se declanşează şi primele simptome ale bolii, dar George Vraca nu se lasă, joacă până în ultima clipă a vieţii.

Într-o noapte de veghe, aflat pe patul de spital, toate fantomele trecutului s-au adunat parcă, la un sfat: învăţatul Faust, îndrăgostitul Romeo, tragicul Prometeu, Jacques şi Trolius, George Hell, Raskolnikov, frământatul Hamlet, tragicul Orin, Horaţiu, Ovidiu, Vlaicu vodă, Brâncoveanu… Şi ultimul era Richard al III-lea… Ultimele cuvinte pe care George Vraca le-a rostit pe scenă, apoi pe patul de spital înaintea morţii, au fost: “Un cal! un cal! Regatul meu pentru un cal!” (Dinu Bondi şi Valeria Vraca „George Vraca” Editura Meridiane)

Foto cu George Vraca: cinemagia.ro / wikipedia

20
/07
/16

Principesa Margareta, Florin Piersic, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Dorel Vişan, George Ivaşcu, Alexandru Arşinel, Ion Besoiu, Mihai Măniuțiu, Corina Șuteu şi numeroase alte personalităţi culturale deplâng dispariţia inegalabilului actor Radu Beligan, decedat astăzi, la Spitalul Elias, la vârsta de 97 de ani.

20
/07
/16

"Aproape fiecare fată se îndrăgosteşte de bărbatul nepotrivit; presupun că face parte din maturizare." - Natalie Wood,- Într-o zi de 20 iulie (1938) se năştea una din frumuseţile clasice ale Hollywood-ului.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

29
/06
/16

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii locuitori, meserii dispărute, amintiri despre clădiri care nu mai există.

27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

17
/05
/16

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.